Competitorii cei mai credibili par cei de la PCC. Ei dețin 18% din Oltchim și controlează împreună cu Nachbar Services Limited încă 15%, având acces la peste 33% (achiziționat cu mai puțin de 20 mil. euro). PCC este o societate mică din domeniul petrochimiei. Cu o cifră de afaceri de 620 mil euro în 2011, e un soi de Oltchim. Cam cum a fost OMV față de Petrom. În fapt, în 2004, la privatizare, Petrom era în postura să cumpere OMV. S‑a întâmplat invers, din rațiuni extrem de discutabile. În industria petrochimică, PCC este o picătură într‑un ocean. Față de liderul mondial (BASF), ea a avut în 2011 doar 0,8% din vânzările BASF‑ului și doar 2% din numărul de angajați (comparativ cu al BASF‑ului). După aceste criterii, PCC este o companie nereprezentativă la nivel mondial. Chimcomplex, cu o cifră de afaceri de 41 mil euro, ar vrea să cumpere o companie cu o cifră de afaceri de 9 ori mai mare. Poate fi privită această încercare drept serioasă? Poate doar ambițioasă. Despre oferta lui Dan Diaconescu nici nu vreau să mai vorbesc. De acea mă întorc la BASF.
Să privim la performanța companiei germane: creșterea medie a prețului acțiunilor între 2002–2011 a fost de 14,1%. Folosesc acest randament pentru a face un calcul ipotetic: ce ar fi însemnat ca managementul Oltchim și acționarii lui (în special statul), în loc să opereze Oltchim ar fi plasat sumele de operare în compania BASF. Pornesc de la anul de vârf al Oltchim (după vânzări), 2008, când a realizat o cifră de afaceri de 2 mld lei (546 mil euro atunci), cu cheltuieli de 2,24 mld lei (600 mil euro atunci), rezultând o pierdere anuală de 234 mil lei (63 mil euro). Primul aspect este că la acea dată Oltchim avea o cifră de afaceri echivalentă cu a PCC‑ului, care azi vrea să cumpere Oltchim. Dacă în loc să cheltuiască cele 600 mil de euro ar fi plasat suma la BASF, cu un randament mediu de 14,1%, cele 600 mil de euro ar fi valorat după primul an 684 mil euro, după al doilea – 781 mil euro, după al treilea – 891 mil euro, iar la finalul lui 2011 circa un miliard de euro. Trăgând linie, rezultă că plasarea sumelor de operare în acțiunile liderului mondial ar fi condus la un câștig de circa 400 mil euro.
Confruntând cu pierderea de circa 200 mil euro înregistrată în acest interval, rezultă un „delta” de 600 mil euro. Pe care statul român i‑a pierdut, pe hârtie, investind prin diverșii politruci și hrănind diversele căpușe, în loc să pună banii în liderul mondial. Dar ce se întâmplă cu salariații? Calculul ipotetic continuă. La un fond de salarii de 3 mil euro pe lună, în cele 48 de luni analizate, cheltuielile cu salariile ar fi însemnat 144 mil euro. Din profitul ipotetic descris mai sus, ar fi rămas suficienți bani pentru a plăti salariații stând acasă (ceea ce, e evident, nu era de dorit, și tot ar mai fi rămas peste 400 mil euro profit net. O să îmi spuneți… păi vă dați seama ce înseamnă plasarea a 600 mil euro în BASF? Da, îmi dau seama. Statul român ar fi devenit acționar cu circa 2% în companie. Nimic neobișnuit, nimic atât de grandios încât să fi fost imposibil.
Concluzia: decât să fi folosit banii pentru funcționarea Oltchim, mult mai rentabil pentru stat era să plaseze sumele respective. Cine ar fi pierdut însă? Corespunzător unor pierderi de 200 mil euro, putem găsi profituri de 200 mil euro. La partenerii Oltchim. Fie că vorbim de societățile profitabile controlate de fostul manager Constantin Roibu (ele pe profit), de apropiați ai acestuia, sau pur și simplu de diverși derbedei politici aflați „în barca potrivită” atunci când Oltchimul lua apă. Pierderea Oltchim (în fapt a mea și a dumneavoastră) reprezintă în fapt profitul lor. Și aceiași derbedei politici (care sunt lipsiți de culoare politică întrucât singura lor opțiune este banul cu orice preț) sunt cei care vin acum și spun: știți, AVAS‑ul și Electrica (adică tot eu și dumneavoastră), trebuie să își vândă creanțele de 400 mil euro (dreptul de a încasa sumele respective de la datornicul Oltchim), la reducere, fie lui PCC, fie lui Chimcomplex, fie lui Dan Diaconescu. Ajungând ca pentru cele 400 mil euro, statul (eu și dumneavoastră) să încaseze eventual vreo 20 mil euro.
Care era alternativa mai puțin rea? Cea respinsă dubios de către OPSPI, și anume conversia în acțiuni a datoriilor respective. Astfel, societatea PCC și Nachbar ar fi avut opțiunea să contribuie la majorarea de capital cu peste 100 mil euro pentru a‑și menține participația, sau să nu contribuie, și acțiunile lor să se diminueze dinspre 33% spre aproape nimic. În cazul contribuției, statul și‑ar fi recuperat măcar 100 mil euro din datorie. Nu s‑a întâmplat așa.
Nu știu încă rezultatul Oltchim. Dar indiferent de rezultatul licitației de vineri, 21 septembrie, lucrurile nu se vor opri aici. Și voi continua analiza săptămâna viitoare.
Radu Soviani e realizator al emisiunii „The Money Show” de la The Money Channel. Are un masterat în buget, trezorerie și fiscalitate și e doctorand în monedă și credit
