de Octavian Bădescu
Ni se spune ca inflația se manifestă în cazul în care se înregistrează o creștere generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor, nu doar ale unor articole specifice, ceea ce înseamnă că astăzi poți cumpăra cu un euro mai puțin decât ai putut cumpăra ieri. Cu alte cuvinte, inflația reduce valoarea monedei – ca unitate de stocare si transport a valorii – în timp.
Insa cei mai multi oameni confunda (si sunt incurajati sa o faca) cresterea generalizata a preturilor cu inflatia. Cresterea preturilor este doar efectul inflatiei, care reprezinta – de fapt – cresterea masei monetare. Adica – procesul prin care statul, prin sistemul bancar, creste – cu costuri cvasi-zero – cantitatea de bani din economie, avand ca efect imbogatirea consistenta a celor putini care ajung primii la banii nou creati, pe seama saracirii graduale a celor multi care traiesc din economii sau din venituri relativ fixe (pensii, salarii etc). Daca nu ati fost printre primii cu acces la banii nou creati pentru a cumpara bunuri si servicii la preturile vechi sau daca nu ati fost printre datornici – ghinion, cum ar spune un clasic in viata.
Inca de acum 500 de ani, Martin de Azpilcueta, devenit practic autor al celei mai vechi teorii economice – teoria cantitativa a banilor, observase empiric ca principalul factor care determina modificarile la nivelul preturilor este cantitatea de bani aflata in circulatie.
Nu virusii, razboaiele sau incalzirea globala – acestea sunt doar posibile pretexte ale expansiunii monetare.
Inflatia este o alta taxa, una ascunsa. In cazul in care statul ar fi pus o taxa suplimentara, pe veniturile nete, din orice sursa, de 20%, lumea ar fi fost in strada, la o noua revolutie.
Daca acesti 20% pe care oamenii ii pierd la puterea de cumparare se definesc ca “inflatie”, daca li se vand victimelor ca si cauze virusul si razboiul si li se vantura speranta ca e ceva trecator, oamenii nu mai isi mai directioneaza furia impotriva statului, ci impotriva actionarilor companiilor furnizoare sau o iau ca atare, ca un blestem ce nu putea fi evitat.
Oamenii sunt deci pacaliti si apoi cer statului (autorului inflatiei) sa intervina, dar nu solicita stoparea expansiunii monetare, cresterea dobanzilor si echilibrarea bugetelor statelor prin reducerea cheltuielilor (ca parte indispensabila a solutiilor), din pacate au ajuns prea multi dependenti si pe zona aceasta. Iata cum o eventuala ignoranta majoritatii ne poate face prizonieri pe toti.
Inflatia poate fi asimilabila unui “furt de timp”, una dintre cele mai disimulate si agresive forme de atac ale politicului la adresa timpului limitat al oamenilor, unica resursa a acestora. Ca sa fi cat mai explicit – daca muncesti intr-o zi 8 ore, castigi net (spre exemplu) 80 de Euro. Consumand pentru acoperirea nevoilor prezente 60 Euro si economisind 20, practic economisesti 2 ore din timpul muncit de tine, iti amani consumul – nu neaparat necesar la acel moment – pe care l-ai putea avea pentru aceste 2 ore – in speta, cantitatea de bunuri, servicii si timp discretionar, liber.
Intr-o lume ideala (sau normala?) – 10, 20 sau 30 de ani mai tarziu ar trebui ca sa iti permiti sa traiesti (din toate punctele de vedere si fara a face vreun efort) la acelasi nivel de trai (sau mai bine, datorita progresului si productivitatii sporite aferente) echivalent acelui timp de 2 ore. Cu acei 20 de Euro. Datorita inflatiei – deci datorita cresterii masei monetare de catre stat prin intermediul sistemului bancar – vei trai la fel ca si cum ai fi muncit o singura ora sau numai 30 de minute, puterea de cumparare scazand. Alternativa la saracire devine consumismul sau alocarea resurselor catre investitii din ce in ce mai riscante, deci risipa sau posibila pierdere a agoniselii.
Apararea ramane la nivel individual si aceasta consta in transformarea cat mai rapida a lichiditatilor in metale pretioase, mai ales in forma fizica, care pot servi si ele destul de bine obiectivului de tezaurizare, transformandu-le intr-un mijloc oficial de plata, ma momentul la care este nevoie. Sau transformarea in active generatoare de cash, cu un anume randament superior uzurii si inflatiei, active care sa raspunda unei nevoi primare, achizitionate la o valoare inferioara celei de inlocuire. Aici se desprind practic investitiile in active reale si virtuale – vorbim despre imobiliare si tehnologie, eventual despre actiuni si obligatiuni – care si acestea, in masura in care populatia nu va scadea prea mult, vor pastra sau creste “valoarea”. Insa imobiliarele sau instrumentele financiare nu reprezinta idealul, intrucat cererea pentru ele creste practic artificial, iar preturile merg in sus fara o acoperire in “fundamente”, fara legatura cu chiria, dividendele sau dobanda; asa apar “bulele” si spargerile lor, chiar statul le genereaza, nu evolutia economica naturala.
Acest proces de crestere artificiala a masei monetare este botezat elegant drept “relaxare cantitativa”. Coroborat cu sistemul bancar bazat pe rezerve fractionare, cu deficitele publice cvasi-generalizate si cvasi-permanente, cu alocarile arbitrare de capital generate de toate programele guvernamentale, nationale si continentale, de tot soiul de subventii mascate sau nu, cu dobanzile tinute artificial sub nivelul inflatiei pentru a favoriza statele datornice, cu supra-reglementarea si cu boicotarea sistemului concurential si a pietei libere, cu taierile de datorii denumite “restructurari” si cu tot felul de astfel de “retete” si “masuri pentru asigurarea stabilitatii financiare” ale unui politic care redenumeste “restrictia” ca si “protectie”– toate acestea saracesc pe cei cumpatati, care muncesc, care economisesc, care isi asuma riscuri investitionale din banii lor.
Toate distrug (probabil intentionat) independenta financiara a oamenilor neracordati la robinetele “publice”, la banii nou-intrati in piata, independenta si economiile celor multi, care ajung ultimii la banii cu care se inunda directionat piata, pervertindu-se mentalitati, sporind inegalitati si generand inechitati. Inflatia erodeaza economiile si condamna in final la dependenta de stat, iar alianta strategica dintre politic si anumite companii mari favorizeaza concentrarea capitalului si ii afecteaza major pe cei independenti, pe antreprenorii mici si medii, pe angajatii lor, pe pensionari si – in general – pe consumatori. Iar la momentul inevitabilelor scadente, vor plati sub diferite forme – ca de obicei – doar aceia care au, pentru ca altii care vor putea sa plateasca nu exista.
Lupta impotriva inflatiei incepe de la oamenii de rand, de la victime, care trebuie sa stie ce anume sa ceara de la reprezentantii lor politici si ce anume sa aprecieze la acestia.
