Apoi, preşedintele promitea credite. Tot la toată lumea. La un moment dat, a spus chiar că băncile nu mai au în dânsul un prieten. Şi ce? A ieftinit asta creditarea? În fapt, politicile guvernamentale dubioase au dovedit că statul român a fost cel mai bun prieten al băncilor. Iată de ce:
Datele privind creditul către stat – creditul guvernamental, după primele zece luni ale anului, arată aşa: statul s-a împrumutat de la bănci de peste nouă miliarde de euro (asta, în plus faţă de banii de la FMI, Comisia Europeană sau Banca Mondială). În ultimele 12 luni, valoarea creditului guvernamental este mai mult decât triplă, aproape 40 miliarde de lei. Dobânda? Depăşeşte 4,2 miliarde de lei. Păi, aţi da dumneavoastră unui duşman 4,2 miliarde de lei? O să îmi spuneţi: cum domnule? Băncile atrag banii aştia şi îi vând statului mai departe. Este normal să fie aşa. Aveţi dreptate. Doar că o bună parte din aceşti bani a fost eliberată, cu dedicaţie dinspre Banca Naţională a României. Banca centrală poate i-ar fi eliberat oricum, dar pentru a se duce în economie. Aşa, s-au dus la stat şi au ţinut scump creditul către privaţi.
Făceam recent un calcul, pornind de la estimarea celor de la UniCredit, cum că anul 2009 ar aduce un profit cumulat de 135 milioane de euro pentru întreg sistemul bancar. Calculul meu se referea la câte zeci de milioane de euro reprezintă aportul la profitul bancar din partea statului. Undeva spre 200 milioane de euro. Adică, fără foamea de bani a Finanţelor, sistemul bancar ar fi fost pe minus din punctul de vedere al profitului. Preşedintele ARB, Radu Graţian Gheţea, era chiar mai pesimist decât UniCredit. Domnul Gheţea spunea că, după standardele de raportare româneşti, profitul băncilor ar urma să fie foarte aproape de zero. Asta ca să vedeţi cât de înşurubaţi în penibil erau guvernamentalii, care, în goana după diverse voturi, ameninţau băncile, în primăvară, cu taxa Robin Hood… Cu suprataxarea profiturilor. Spuneam şi atunci, spun şi acum: care profituri?
Pe de altă parte, vedem că, de două luni, Ministerul de Finanţe să dă mare: cică nu mai plăteşte dobânzi mai mari de 10%. Efectul? O parte din datoria internă nu se refinanţează. Şi astfel, a scăzut creditul guvernamental în octombrie faţă de septembrie, pentru a doua lună consecutiv. În octombrie, soldul creditului a fost cu 7,4% mai mic. Poate vă întrebaţi cum a fost posibil să scadă creditul guvernamental? Este simplu: Finanţele nu au obţinut bani, prin urmare, nu au făcut toate plăţile în economie. Adică au generat arierate.
Şi atunci, ce rămâne pentru sectorul privat dacă statul atrage aproape tot? Mai nimic. Sigur că ştirea poate suna aşa: creditul neguvernamental creşte în cel mai rapid ritm din ultimele nouă luni, cu 1,2%. În fapt, este un mare fâs. Creditul în lei, ca sold, a scăzut, iar soldul creditelor în valută, calculată în lei, s-a majorat – doar din cauza deprecierii lelui. În octombrie, euro s-a scumpit cu 2,3%. Iar valoarea în lei a creditului neguvernamental (pentru mine şi pentru dumneavoastră) s-a majorat în consecinţă. Însă numai cu 2,2%. Aşadar, fără deprecierea leului, soldul creditului ar fi arătat evoluţie negativă faţă de luna precedentă. Cum stăm în ultimele 12 luni?
Mai prost. Creditul neguvernamental în lei a scăzut cu 7,1% (ceea ce arată că unele împrumuturi au ajuns la scadenţă şi au fost acordate mai puţine împrumuturi noi). Creditul în valută s-a majorat însă cu 13,3%. Şi, surpriză: din octombrie 2008 până în octombrie 2009, euro s-a scumpit cu 17%. Adică, fiecare euro din urmă cu 12 luni valorează acum cu 17% mai mult. Doar că aceşti euro înseamnă datorie. În termeni reali, mi-e teamă că şi aici avem o contracţie a împrumutului.
Aşa că ştirea care anunţa că avem cea mai bună evoluţie a creditului din ultimele nouă luni arată, de fapt, că marea revoluţie a creditului din octombrie este un mare fâs. Băncile vor să crediteze doar statul, se roagă să nu li se deprecieze portofoliile, mimează creditarea. Şi poate să le condamne cineva? Nu. Condamnaţi pot fi doar cei care dădeau false speranţe privind reluarea creditării. Pentru că, fără credit (încredere), economia nu îşi poate reveni. Şi cum suntem în plin îngheţ al creditării, cum se cheamă cei care visează creştere economică pozitivă la anul? Dumneavoastră cum i-aţi numi?
> Radu Soviani este redactor-şef al Business Standard. De asemenea, este realizator, editor şi prezentator la The Money Channel. Este doctorand în Monedă la ASE Bucureşti.
