Concret, groapa a început să fie săpată în 2005 şi 2006, când la guvernare era alianţa PD-PNL (cota unică nu a adus senzaţional de mulţi bani la buget, a fost un plus investiţional generat de aşteptarea aderării României la Uniunea Europeană, cuplată cu bani ieftini, dar deficitul bugetar s-a adâncit). Groapa a continuat să fie săpată în 2007 şi 2008 de PNL şi PSD, cu largul concurs al PDL, trecut atunci în opoziţie. Când Opoziţia de jure (PSD) urla “dublaţi pensiile”, iar Opoziţia de facto (PD-L) striga “dublaţi salariile”, Puterea, reprezentată legal de PNL, le răspundea: “Ba nu! Le triplăm!”. Şi, uite aşa, au fost generate cel puţin şapte lucruri pe care viitoarea administraţie, oricare ar fi ea, trebuie să le rezolve.
În primul rând: un deficit bugetar monumental. Pentru anul acesta, prognoza de deficit este de 8% din PIB. Metaforele introduse de diverşi interimari în diverse portofolii, cum că la finele lunii noiembrie am avea deficit bugetar de 6% din PIB, mă lasă rece. Ei nu ştiu că au coborât în noiembrie sub 7,3% doar pentru că au apelat la diverse artificii contabile, gen EXIMBANK? Ei nu ştiu că repetă aceeaşi greşeală ca în iunie, când, ca să raporteze deficit în parametrii conveniţi cu FMI, au împins plăţile în semestrul al II-lea, generând blocaj financiar? Aşadar, prima moştenire este deficitul bugetar monumental.
În al doilea rând: o ajustare teribilă. Potrivit acordului cu Fondul Monetar, deficitul ar trebui să coboare de la 7,3% din PIB la sfârşitul acestui an (în fapt, mai mare) până la 5,9% din PIB. Cum încă nu au fost anunţate majorări de taxe – şi nici nu vor fi anunţate până la sfârşitul primului trimestru -, ajustarea va trebui făcută din reducerea cheltuielilor. Şi cum eu cred că va trebui să reducem cheltuielile cu minimum 2% din PIB, la nivelul cheltuielilor bugetare, asta înseamnă o diminuare cu 10%. Da. Adică, echivalentul cu a nu plăti nimic din ceea ce plăteşte bugetul pentru mai mult de o lună. Asta va crea premisele continuării căderii economice.
În al treilea rând: deficitul monumental şi ajustarea teribilă nu vor fi rezolvate până când nu va fi rezolvată criza indusă de politicieni pentru a câştiga avantaj electoral în bătălia care s-a încheiat ieri – lipsa unui guvern. Nu avem un guvern cu puteri depline, care să rezolve primele două moşteniri. Nu avem un guvern suficient de credibil, care să vină cu un proiect de buget adoptabil de către Parlament. Lipsa unui guvern şi incertitudinea formării foarte rapide, adică situaţia de neguvernare, reprezintă a treia moştenire lăsată viitoarei administraţii.
În al patrulea rând: un acord cu FMI îngheţat. Banii de la Fond, cei de la Comisie şi de la Banca Mondială nu vor veni până când guvernul nou-format nu va trece bugetul. Din punctul meu de vedere, mai devreme de luna martie nu vom primi tranşele a treia şi a patra cumulate (probabil că asta va fi formula optimă). În această perioadă, statul va suge toată lichiditatea disponibilă în piaţă. Pentru prima dată de după anunţarea acordului cu FMI, în luna martie, luna noiembrie a adus o majorare a preţului creditelor în lei. Iar asta duce la a cincea moştenire: avem cel mai scump credit în monedă naţională din toată Uniunea Europeană. Asta înseamnă că nu este nici pe departe suficient ca statele dezvoltate să îşi oprească scăderea şi să încerce o timidă revenire. Fără acces la bani, exportatorii români nu au nici ipotetica şansă de a beneficia de ipotetica teorie a contagiunii – îşi revin vesticii, ne revenim şi noi la şase luni. Asta este doar o poveste.
În al şaselea rând: avem o politică monetară blocată. Nu pentru că BNR nu ar fi făcut tot ceea ce este omeneşte şi “banchereşte” posibil pentru reluarea creditării prin relaxarea politicii monetare. Nu. BNR a făcut tot ce spune cartea şi mai mult decât atât. A ajuns chiar să se comporte ca un braţ al trezoreriei Ministerului de Finanţe (ceea ce nu este tocmai în regulă, dar o cam fac toate băncile centrale în perioada de criză). Cu o politică fiscală în derivă, inexistentă, politica monetară a avut efect zero în generarea creşterii economice. Banca centrală a tăiat ratele de dobândă, dar asta nu a generat împrumuturi noi pentru a creşte oferta de bani din economie. Doar statul s-a împrumutat în mod semnificativ şi în mod real. Politica fiscală a reuşit să blocheze şi politica monetară. Este cea de-a şasea moştenire pentru viitoarea administraţie.
În al şaptelea rând: şomajul. Procentajul de 10% rată a şomajului în 2010 nu mai este doar un scenariu. Este scenariul de bază, cu un milion de şomeri. Ei vor consuma mai puţin. Vor pune presiune pe contracţie economică suplimentară şi în 2010. Companiile vor plăti mai puţin impozit pe profit, pentru că acesta s-a cam topit (în primele zece luni din 2009, BNR a fost cel mai mare contribuabil din economia naţională, prin prisma impozitului pe profit virat la stat, neobişnuit şi excepţional, iar asta nu va mai fi în 2010). Revenirea va întârzia. Vechea administraţie lasă ca moştenire noii administraţii premisa a încă patru trimestre de recesiune, la care contribuie toate cele şapte motive enumerate anterior.
Ce trebuie să facă viitoarea administraţie? De azi, vom cunoaşte prezidenţiabilul. Trebuie să dea fuga la Finanţe, să ceară cifrele reale, să le facă publice şi să anunţe ce are de gând. Să spună: am minţit atunci când am zis că am putea reduce taxele. Sau am minţit când am spus că România îşi revine deja din criză. Situaţia stă astfel… Şi de aici să înceapă a curge soluţiile.
> Radu Soviani este redactor-şef al Business Standard. De asemenea, este realizator, editor şi prezentator la The Money Channel. Este doctorand în Monedă la ASE Bucureşti.
