Prima gâtuie economia. Cea de-a doua refulează în inflaţie (avem deja cea mai mare rată a inflaţiei din Uniune, 5%, în condiţiile în care preţurile în zona euro scad cu 0,2%). Dacă ne uităm la căderea economică mare şi la rata inflaţiei mare, în condiţiile în care preţurile cresc când peste tot în jurul nostru scad, ajungem la atributele celei mai păcătoase stări: stagflaţia. Acolo unde producătorii nu produc, pentru că nu găsesc consumatori. Îşi taie producţia, pentru a limita pierderile. Dau oameni afară, care nu mai câştigă şi, prin urmare, nu mai consumă. Adâncim cercul vicios. Apoi, contracţia consumului ar trebui să conducă la reduceri de preţuri. Nu se întâmplă aşa. Şi avem situaţia în care economia cade, iar distorsiunile funcţionale ale economiei limitează efectul de reducere a preţurilor.
Putem majora taxele acum? E cea mai rapidă soluţie de restrângere a deficitului, dar momentul nu este oportun. Ar gâtui şi mai mult economia şi ar contribui suplimentar la majorarea preţurilor. Şi atunci, ce facem? Din păcate, mai nimic. Pasăm problema, poate trece de la sine, şi ne împrumutăm.
O perioadă, deficitele au fost reduse. Am vândut cam tot ce mai aveam. Am “cesionat” resursele naţionale. Am vândut la preţuri interesante companii create din taxe şi impozite trecute: Petrom, Petromidia, BCR. Noi, ca stat, am marcat pierderile. Ei, ca investitori, au marcat profiturile. Clasica deja sintagmă “naţionalizarea pierderilor şi privatizarea profiturilor”. Mi-ar fi plăcut să avem “autostrada BCR” – cea făcută cu mai mult de două miliarde de euro, cât a încasat statul prin vânzarea băncii către Erste. Mi-ar fi plăcut să avem "calea ferată de mare viteză Petrom" – cea în care s-ar fi investit banii din cesionarea resurselor naţionale. Mi-ar fi plăcut să avem "reţeaua de spitale Petromidia" – cea care s-ar fi construit dacă statul român ar fi încasat cele peste 1,6 miliarde de euro marcate de domnul Patriciu. Mi-ar fi plăcut să avem "şcolile Dobrogea" – cu banii obţinuţi din cesionarea perimetrelor de energie eoliană. Nu avem nimic din astea. În plus, am acumulat o datorie uriaşă.
Şi cam ce mai are România de vândut? Ar mai fi Nuclearelectrica, ar mai fi Hidro, ar mai fi dreptul de dezvoltare ulterioară (cota de poluare pe care nu o folosim şi vrem să o vindem). Din păcate, dacă nu vom fi atenţi, va veni şi timpul lor. Deocamdată, se pregăteşte terenul. Cum? Vânzând cam ce mai are România de vânzare. Şi anume, datorie.
Beneficiind de o pondere a datoriei externe redusă în PIB, dar în îngrijorătoare creştere, acum, apar tot soiul de indivizi care caută garanţii guvernamentale: să cumpărăm avioane pe garanţii guvernamentale, să ne împrumutăm pentru toate prostiile pe garanţii guvernamentale şi la preţuri mari. Pentru că, în fapt, cheltuirea nechibzuită a sumelor împrumutate pe garanţii guvernamentale nu duce decât într-un singur loc: taxe şi impozite majorate şi dezvoltare zero. De ce ne-ar împrumuta toţi? Pentru că suntem cea de-a şaptea naţiune, ca dimensiune, a Europei. 20 milioane de români înseamnă tot atâția plătitori la datorie. Clasic, nu? Să nu punem toate ouăle în acelaşi coș. Între timp, fondurile europene zac. Zac dubios de mult.
Radu Soviani e redactor‑șef al cotidianului „Business Standard“ și realizator al emisiunilor „The Money Show“ și „Closing Bell“ de la The Money Channel. Are un masterat în buget, trezorerie și fiscalitate și e doctorand în monedă și credit
