Spargerea zonei euro este inevitabilă, astfel că strategia trebuie să se bazeze pe un plan de demontare a monedei unice şi nu pe măsuri luate la întâmplare pentru salvarea ei. La întâlnirea liderilor statelor membre ale zonei euro, criza pare că se adânceşte. Spania a atras atenţia că nu se mai poate finanţa la costuri tot mai mari pentru credite, Franţa dezaprobă politica de austeritate iar Germania refuză să ajute financiar statele PIIG, fiind categoric împotriva emsiuniilor de eurobonduri.
Problema principală este că zona euro este eterogenă punând laolaltă economii, culturi şi naţiuni foarte diferite unele de celelalte. Spargerea acestui conglomerat este inevitabil, mai ales dacă Spania nu va reuşi să se mai finanţeze de una singură, consideră o mare parte a analiştilor economici.
La Consiliul European principala temă de negociere a fost înduplecarea Germaniei să accepte finanţarea deficitelor înregistrate de statele din sudul Europei. Însă pentru aceasta trebuie integrare a sistemului bancar, dublată de una fiscală şi politică. Cu alte cuvinte, crearea Statelor Unite ale Europei, cu o autoritate centrală de administare şi control a bugetelor naţionale condusă de un lider european ales direct de cetăţenii UE. Problema este deosebit de delicată pentru că presupune renunţarea la suveranitatea naţională şi autonomia financiară de care se bucură în prezent statele membre.
Un argument al celor care susţin, dacă nu renunţarea completă la euro, cel puţin ieşirea unor state din uniunea monetară, este că tocmai apartenenţa la acest bloc cu 475 de milioane de consumatori au transformat naţiuni precum Grecia, Irlanda, Spania şi mai nou Cipru în datornici vânduţi, puşi sub controlul Comisiei Europene şi al Băncii Central Europene. O integrare şi mai substanţială va cauza în aceste state o agravare a şomajului şi sărăcirea populaţiei, cel puţin pe termen mediu şi nu reprezintă o soluţie salvatoare.
Germania se opune vehement şi nu doreşte să mai preia din datoriile altor state, ceea ce face din ce în ce mai plauzibilă revenirea la marcă. Chiar în ziua începerii summitului european la cel mai înalt nivel, prestigiosul cotidian financiar german, “Handelsblatt” titra pe prima pagină „Nein! No! Non!”, susţinând astfel refuzul lui Merkel de a participa la planul de salvare a statelor îndatorate: „aceasta este Merkel pe care o dorim s-o vedem tot mai des”, se arată în articol. Şi continuă cu „este timpul să se explice prietenilor noştri de la summit că nu ajută cu nimic dacă Germania împarte liber din beneficiile productivităţii muncii. Cel mai corect ar fi un „Da” pentru Europa, ceea ce înseamnă „Nu” pentru ideile lui Barroso.”
Revenirea Germaniei la marcă este considerată de tot mai mulţi analişti drept o şansă, nu doar pentru Germania dar şi o modalitate viabilă pentru criza pe care o traversează statele îndatorate. Anil K. Kashyap, profesor de economie şi finanţe la University of Chicago Booth School of Business a publicat în The New Zork Times un articol în care susţine revenirea graduală Germaniei la marcă şi păstrarea euro în celelalte 16 state.
Divorţul Germaniei de euro ar conduce la deprecierea imediată a euro. O monedă mai slabă va ajuta economiile aflate în recesiune, dintre care în mod special Grecia, Italia şi Spania, ajutându-le să se stabilizeze. Cu toate că deprecierile repetate ale monedei nu este un drum spre prosperitate, un euro devalorizat va da un impuls competitivităţii tuturor membrilor uniunii monetare, inclusiv Franţei şi Olandei, care ar putea foarte bine să decidă să păstreze euro chiar dacă Germania va trece gradual la marcă. O creştere a producţiei industriale va absorbi foarte multă forţă de muncă aflată în prezent în şomaj cronic în Spania, Portugalia, Grecia şi alte state.
Reintroducerea mărcii nu va rezolva problema datoriilor ţărilor sud-europene, dar va oferi răgazul necesar pentru ca aceste state să-şi restructureze propriile economii, să-şi reformeze pieţele muncii şi să colecteze mai multe taxe ca să recâştige încrederea investitorilor. Posibilitatea ţărilor din sudul Europei de a-şi susţine serviciul datoriei externe va pune capăt crizei bancare care paralizează din 2008 finanţele europene.
Un euro mai slab va atrage mai multe investiţii străine. De exemplu, piaţa imobiliară spaniolă va deveni mult mai atractivă. Fluxurile de capital crescute vor îndepărta temerile investitorilor că băncile vor mai suferi pierderi semnificative din cauza creditelor ipotecare neperformante pe care le deţin în portofoliile lor.
Spre deosebire de Grecia – a cărei renunţare la euro presupune redenominarea datoriilor sale din în euro în drahme, cu consecinţe financiare catastrofice – Germania va putea reintroduce marca fără să altereze orice alt activ, credit sau contract financiar. De exemplu, depozitele din bănci vor rămâne denominate în euro. La fel şi datoria suverană sau comercială vor rămâne neschimbate.
Părăsirea zonei euro poate fi făcută gradual, prin emitarea pentru început a bondurilor guvernamentale denominate în mărci, urmate de obligaţiuni ale companiilor. Poate fi stabilită o perioadă de tranziţie până când marca va reveni în absolut toate tranzacţiile.
Autorul combate teoria conform căreia acest plan ar arunca Europa în haos financiar. El spune că dimpotrivă, capitalurile transformate în plasamente de refugiu se vor reîntoarce sub forma de investiţii productive susţinând creşterea economică. Resursele dedicate recapitalizării bancare şi garanţiilor financiare vor fi redirecţionate în scopuri productive. spre deosebire de situaţia actuală care este un model de instabilitate.
În timp ce majoritatea analiştilor consideră că Germania va face tot ce este posibil ca să salveze euro, mult mai importantă este supravieţuirea Uniunii Europene, care este mai mare şi mai importantă decât zona euro. La fel ca Marea Britanie, Germania poate face parte din Uniunea Europeană chiar dacă va reveni la marcă. Ceea ce este esenţial constă în păstrarea celor mai mari realizări ale UE: libera circulaţiei a forţei de muncă, a mărfurilor şi a capitalurilor.
