Ce nu aflăm din cărţi
Unele întâmplări lasă urme adânci înăuntru, iar şcoala de vară „Fenomenul Piteşti” nu a dus lipsă de astfel de întâmplări. Unul din cele mai emoţionante momente a fost întâlnirea cu d-na Ioana Arnăuţoiu, invitată să susţină conferinţa cu titlul „Rezistenţa armată. Grupul Toma Arnăuţoiu”. D-na Arnăuţoiu este fiica Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, unul din liderii grupării anticomuniste „Haiducii Muscelului”, formată în 1949, în satul Nucşoara. Gruparea s-a refugiat timp de aproape 10 ani în munţi, ascunzându-se de Securitate. D-na Arnăuţoiu ne povesteşte despre cum a fost născută în unul din adăposturile din munţi; în 1958, pe când avea doi ani, părinţii ei au fost capturaţi de comunişti, iar ea a fost trimisă la un orfelinat, cu numele tatălui şters din certificatul de naştere. Tatăl a fost condamnat la moarte de comunişti un an mai târziu, în 1959, iar mama a murit în închisoare, din cauza relelor tratamente.
Povesteşte, de asemenea, despre metodele de supraveghere şi de interogare ale Securităţii. Scoate un dosar de cópii după documente ale CNSAS şi citeşte dintr-un raport al unui ofiţer de Securitate, descriind cum una din sătencele din Nucşoara este legată de mâini şi atârnată de tavan, bătută şi incendiată în partea inferioară a corpului, pentru a oferi informaţii despre fugari. Ne arată fotografii cu părinţii săi în libertate şi cu ei după ce au fost supuşi tratamentului din închisoare. Diferenţa este incredibilă, cei doi sunt de nerecunoscut. În acele momente abia se ghiceşte un tremur în vocea d-nei Arnăuţoiu, modestia şi delicateţea o opresc de la orice judecată pe care noi, ceilalţi, am fi tentaţi să o facem instantaneu.
Un alt moment impresionant al şcolii de vară este vizita la fosta închisoare Piteşti. Mergem la subsolul clădirii, unde erau pe vremuri celule, duşuri şi o bucătărie. În timp ce coborâm treptele, aflăm că de pe această scară în spirală s-au sinucis, pe vremuri, doi studenţi, unul la o săptămână după celălalt, aruncându-se în gol. Securiştii s-au autosesizat rapid însă şi au instalat o plasă, pentru a preveni alte tentative de suicid, singura metodă a deţinuţilor de a evada complet din acel iad.
În memoria tuturor celor morţi în închisoarea Piteşti se ţine şi o slujbă în Camera 4 Spital, camera de tortură a închisorii. Opt preoţi ţin parastasul: „Ne rugăm ca poporul să îşi dea seama de înaintaşii lor. Ne plecăm frunţile pentru cei morţi sub nebuneasca Ciumă Roşie. Nu suntem vrednici de jertfa pe care au dat-o acestui neam„, spun părinţii. Ard tămâie, sfinţesc colivă şi citesc nume de pe o listă lungă: zeci şi zeci de studenţi, călugări sau preoţi care au cedat în închisorile comuniste în urma bătăilor, foamei, frigului, a torturii psihice.
Este singurul moment în care dl. Cojocaru, cel care ştie mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat aici, îşi pierde zâmbetul. Îl privesc prin fumul de tămâie. Ochii îi sunt umezi şi roşii, dar nici măcar acum nu îşi lasă capul în jos. Mai târziu, după slujbă, povesteşte una din experienţele petrecute în Camera 4 Spital, alături de torţionarul Eugen Ţurcanu:
„-Cine e şef aici?, întreabă Ţurcanu, care atunci intrase în celulă.
Eu eram… (n.r.: dl. Petru Cojocaru)
Se adresează celorlalţi:
– Daţi-i o palmă!
Băieţii s-au fâstâcit, s-au…
– Dacă nu daţi, vă dau eu vouă, să vă arăt cum se dă.
Şi unul mai înalt, mai bine legat a venit şi a dat prima palmă. Nu conta că a fost dureroasă sau nedureroasă. Acea palmă reprezenta căderea unei ierahii, căderea unui stil de organizare, asta însemna… Iar după aceea au sărit şi ceilalţi, pentru ca tot Ţurcanu să-i oprească:
– Nu-l omorâţi, mă, că de la ăsta mai avem multe de aflat!
Şi am reuşit, de-a buşilea, să mă târăsc până acolo (n.r. – arată cu degetul spre unul din colţurile camerei), dar n-am putut să mă urc în pat…
Pare de necrezut, dar aşa a fost…”
După asemenea poveşti, ce mai pare de necrezut este şi faptul că cei trecuţi prin astfel de încercări nu răspândesc decât seninătate, echilibru, demnitate, iertare. Nu simţi la ei nici încrâncenare, nici dorinţă de răzbunare. Tot ce fac e să relateze obiectiv faptele, bazându-se pe documente, pe mărturii şi experienţe personale. Există o educaţie în acest sens, care te învaţă să fii corect, demn, sincer faţă de tine în primul rând, după cum povesteşte dl. Cojocaru, care păstrează din tinereţe învăţăturile primite printre legionari. „Sunt trei legi după care să te ghidezi în viaţă”, spune acesta. „Prima e legea moralei: nu face decât lucruri dictate de morală; a doua e legea disciplinei: fii disciplinat, pentru că doar aşa vei reuşi în viaţă; iar a treia e legea educaţiei: nu şopti şi nu accepta să ţi se şoptească„.
Ultima lege ne aduce, inevitabil, la subiectul tinerilor şi al felului în care aceştia s-au schimbat de-a lungul timpului, din punctul de vedere al domnului Cojocaru. Acesta se arată cel puţin sceptic. „Mi-aş dori ca atunci când întâlneşti un cunoscut, să-i strângi mâna cinstit, nu din politeţe, iar vorba să fie vorbă. Să fii punctual, disciplinat şi harnic. Tinerii s-au mutat acum din afectiv în raţional. ‘Afectiv’ înseamnă să te bucuri de un zâmbet, să te uiţi la femeia de lângă tine ca la ceva deosebit. ‘Raţional’ înseamnă să gândeşti totul în termen de câştig„.
Crede că, dacă un astfel de eveniment teribil precum Experimentul Piteşti s-ar repeta, nu ar mai exista tineri care să îi ţină piept. „Ce s-a întâmplat atunci nu mai e posibil acum, pentru că atunci noi credeam că un popor poate fi respectat de alte popoare doar dacă îşi ţine cuvântul dat. Acum, studenţii caută doar să treacă examenele cât mai uşor, sindicatele studenţeşti nu mai revendică nimic„, mai spune dl. Cojocaru.
Şi totuşi, istoricul şi teologul Radu Preda, un alt invitat al şcolii de vară, sprijină cu mai multă încredere generaţiile viitoare. Le acordă credit, susţinând că de ele depinde aflarea adevărului, pe viitor, în ceea ce priveşte dosarele Securităţii. „Comunismul ar putea fi definit ca o liturghie neagră politică, un Paradis pe dos, o utopie care nu are cum să se întrupeze, dar care seduce în continuare. Cel mai bun mod de a rămâne realişti este să folosim o tehnică de antiseducţie, respectiv studierea comunismului. E firesc ca Biserica, Guvernul, Armata, politicienii să se împotrivească deschiderii arhivelor comuniste, pentru că, odată incizia făcută adânc şi brusc, imaginea care ni s-ar arăta ar fi ameţitoare. Din acest motiv, judecata trebuie făcută treptat, echilibrat, de generaţiile care vin şi care trebuie să pună permanent presiune pe desecretizare„.
Ne vom putea ridica la aceste aşteptări, noi, cei care venim din urmă? Rămâne de văzut. Până atunci însă, istoria aşteaptă să fie descoperită în zeci şi sute de feluri, de la mărturii precum cele ale domnului Cojocaru sau ale d-nei Arnăuţoiu, la cărţi, filme documentare, şcoli de vară, cursuri şi, nu în ultimul rând, un simţ al curiozităţii. „Cere şi ţi se va da”. Tot ce trebuie să facem e să îndrăznim să cerem.
–
Credit foto: Irinel Cârlănaru, Alina Muşătoiu
Citeşte aici partea I, despre istoria Fenomenului Piteşti.
Citeşte aici partea a II-a, povestea d-lui Petru Cojocaru, fost deţinut politic şi supravieţuitor al Experimentului Piteşti.
Citeşte aici partea a III-a, despre Şcoala de Vară „Fenomenul Piteşti”, un proiect de informare a studenţilor despre perioada represiunii comuniste.
