Perspectivele nu sunt nici ele încurajatoare. Salariile sunt cu aproape 15 procente mai mici în est, motiv pentru care tinerii est-germani emigrează, acutizând astfel impasul în care se găseşte piaţa muncii din această parte a ţării, scriu cei de la Deutsche Welle.
Urmările valurilor recente de restructurări afectează însă şi vestul Germaniei. În plus, de multă vreme se vehiculează o regândire a distribuirii fondurilor. Şi când te gândeşti cu cât entuziam s-a pornit la drum…
A greşi este omeneşte – o constatare pe care, în mod tragic, a făcut-o şi Erich Honecker în 1989. Fostul şef de stat şi de guvern est-german a exprimat la acea vreme o părere care avea să-i fie infirmată 10 luni mai târziu: „Zidul Berlinului va rămâne în picioare încă 50 şi poate chiar 100 de ani dacă nu dispar cauzele pentru care el există”.
Honecker s-a înşelat
Din punctul de vedere al lui Honecker, marea piedică în calea dărâmării „zidului de protecţie anti-fascistă” era, evident, capitalismul. Sistemul înfierat de fostul lider est-german a rezistat, economia de piaţa dovedindu-se a fi o platformă socială capabilă de solidaritate în Germania reunificată. Dacă n-ar fi fost mai performantă decât economia planificată, RDG ar fi mai existat chiar şi astăzi.
Performanţa reorganizării unei ţări divizate timp de 41 de ani nu are precedent. Sigur că în timpul procesului de reorganizare s-au făcut şi se fac greşeli, însă bilanţul vorbeşte de la sine.
Respectând indicaţiile lui Willy Brandt, cele două entităţi care aparţin una de cealaltă urmau să crească împreună. Din punct de vedere economic, nimic n-a funcţionat la început. Industria est-germană nu era competitivă pe plan internaţional, având prea mulţi angajaţi, o productivitate prea scăzută şi produse a căror calitate era sub cea vest-germană.
În doar câţiva ani au fost vândute aproximativ 14 000 mii de obiective aflate în posesia statului, fosta RDG aflându-se în plin proces de vânzare. Prin intermediul Pactului de solidaritate – un program gigantic de susţinere a estului – între anii 1990 şi 2010 către estul Germaniei a fost direcţionată o sumă netă de 1400 de miliarde de euro. Două treimi din aceşti bani au fost şi sunt folosiţi pentru protecţie socială. Pactul istoric este valabil până în 2019 – cu menţiunea că sumele scad treptat, de la an la an.
Solidaritate firavă
Din perspectivă est-germană, asanarea economiei socialiste falimentare cu ajutorul „vechii” Republici Federale a fost un noroc. Privit dinspre vestul ţării, Pactul de solidaritate (aşa-numitul „Soli”) a fost considerat ceva de la sine înţeles. Acum, „Soli” a început să cam atingă nivelul maxim al acceptabilităţii.
Foarte contestată este cu precădere distribuirea fondurilor pe baza principiului punctelor cardinale. Precaritatea multor regiuni din vestul ţării, care suferă din cauza dispariţiei unor obiective industriale, din cauza şomajului, emigraţiei sau datoriei publice este de multă vreme un adevăr incontestabil. O situaţie într-atât de evidentă încât chiar şi unii politicieni est-germani se alătură apelurilor de a se face dreptate pentru vestul Germaniei.
Ar merita făcută, fie şi succint, o comparaţie. De pildă, Oberhausen sau Gelsenkirchen nu se găsesc într-o situaţie mai fericită decât unele regiuni din estul ţării. Dimpotrivă, problemele sunt chiar mai numeroase.
Din acest motiv, unii primari din vest nu mai vor să contacteze credite pentru a pompa banii în estul Germaniei. La fel gândesc şi mulţi vest-germani care locuiesc în regiuni supuse restructurărilor şi care au privit neputincioşi de-a lungul ultimilor ani cum li se închid piscinele publice, bibliotecile sau oficiile de informaţii pentru cetăţeni.
Indubitabil, reflexul „săritului în ajutor” a început să slăbească în vestul Germaniei, rolul de victimă a estului fiind privit critic. Multor regiuni din Saxonia şi Turingia nu le mai ajung subvenţiile, iar în nordul ţării oraşe întregi suferă sub povara datoriilor.
Pactul de solidaritate, în forma lui actuală, va deveni un subiect fierbinte de dezbatere în contextul alegerilor parlamentare din 2013.
