Robert Tache iubește Radioul. Foarte mult! În discuții, mereu cotește spre această mare pasiune a sa, care îi este și profesie de aproape trei decenii. Orice ai vorbi cu Robert, ajungi, într-o formă sau alta, spre radio. Despre actori – face referire la „De-ale teatrului”, emisiunea sa de la Radio 7. Despre muzică – iar recomandă playlistul Seven. Despre politică, anunță că a citit știrea într-o pauză la radio. Despre invitația la un eveniment – te anunță că vine, după ce-și încheie ziua la radio. Acest fapt e, în sine, o lecție despre cum o mare pasiune te poate călăuzi toată viața. L-am invitat la o discuție despre radio și despre el, cel de dincolo de microfon. Imaginați-vă că o ascultați… la radio! Astăzi, chiar astăzi, când este Ziua lui. La mulți ani, Robert!
„În casele de la țară exista deasupra ușii un difuzor. Așa era în mai toate casele. Acest difuzor nu se închidea niciodată”
– Înainte să pornesc reportofonul, mă întrebai dacă știu de unde „plecăm” în interviul acesta. Cum am putea să pornim din altă parte decât de la ideea de radio?! Prima dată când ai văzut un aparat de radio, cât de mic erai și în casa cui l-ai văzut?
Prima amintire legată de aparatul de radio nu e legată de… un aparat de radio, pentru că nu așa se chemau, la vremea respectivă. Se chemau „difuzoare” înainte de 1989, în casele de la țară – nu știu dacă și în București, că nu nu-mi amintesc să fi avut sau să fi văzut vreunul. La țară însă, exista deasupra ușii un difuzor. Așa era în mai toate casele. Acest difuzor nu se închidea niciodată. Avea un buton de volum, dar puteai doar să-l dai mai încet, nu puteai să îl oprești. Se auzea Radio România, în permanență. De acolo și de atunci cred că e prima amintire pe care o am legată de radio. Sau, cel puțin, aceea este amintirea care mie mi s-a întipărit în minte atunci, înainte să mă îndrăgostesc de-adevăratelea de radio. Alta, la fel de puternică, dar nu neapărat legată de radio în sine, pentru că nu cred că am ascultat vreodată vreun post de radio la el, este amintirea despre aparatul pe care îl aveau bunicii mei. Era unul dintre celebrele radiouri rusești, imense, cu pick-up, la care bunicul punea povești sau Cantafabule, albumul celor de la Phoenix. Nu știu cum apăruse această combinație, dar exista Cantafabule și existau și „plăcile” cu povești pentru copii. Punea placa cu albumul Phoenix sau cu povești. A! Și-l avea și pe Sucă. Avea și un „Nea Mărin” – era acolo o placă, c-așa se numeau vinilurile atunci, cu Nea Mărin.
– Unde era casa?
În Pantelimon, la vremea respectivă „Comuna Pantelimon”, la doi pași din București. Asta a fost una dintre marile mele suferințe – deși iubesc locul acela, ca dovadă că acum locuiesc foarte aproape de el – când mă întorceam la școală, după vacanța de vară, în general primul lucru pe care trebuia să-l fac era celebra compunere „Cum mi-am petrecut vara”. Și toți colegii începeau prin a scrie cum au plecat cu trenul la bunici… Eu plecăm întotdeauna cu autobuzul 146. Sau 346. Că erau două și, până unde aveam eu nevoie, aveau traseu comun. Mă urcam și trei, poate patru stații mai încolo, începea „țara” mea. Toți plecau cu trenul, făceau câte jumătate de zi pe drum, poate chiar mai mult ca să ajungă la țară, eu făceam patru stații cu autobuzul.
– Ți-a lipsit „compunerea” asta?
Atunci, da. La vremea respectivă, mi se părea că îmi lipsește ceva. Mă gândeam de ce nu am și eu „țara mea”, cum ar veni. „Țara mea” era la capătul unui autobuz și nici măcar nu mergeam până la capăt cu el.– Și acum de ce nu mai vezi la fel lucrurile?
Pentru că ajungând ceva mai mare, mi-am dat seama că e foarte comod și bine să poți să-ți vezi bunicii când vrei. Când eram foarte mic, nu mi se părea așa. Toți, când plecau „la țară”, plecau ori la multe, ori la mare. Bunicii locuiau, cel mai adesea, în zone de deal… Ai mei locuiau într-o zonă de câmpie. Nimic spectaculos. Și totuși, după-amiezele, serile și zilele petrecute în colbul străzii neasfaltate sunt… Dumnezeu și în ziua de astăzi!
„Am avut copilăria plină de bunici”
– Mergeai la bunicii din partea mamei?
Da, bunicii din partea mamei.
– Și bunicii din partea tatălui?
Erau bucureșteni. Era și mai „rău”.
– Alt autobuz!
Era tramvai. Locuiau pe Șoseaua Ion Șulea, deci ajungeai cu tramvaiul. Era și mai grav. Din nefericire, acum nu îi mai am pe niciunul. Am fost totuși un om norocos pentru că am început să-i pierd după ce am făcut 18 ani. N-am suferit pierzându-i în copilărie. Am avut copilăria plină de bunici.
– Ai clar în minte momentul când acel difuzor a dispărut de deasupra ușii?
Nu. Cred că la o renovare. S-a întâmplat într-o zi. Când ești copil nu iei în seamă toate lucrurile. Știi când mi-am dat seama că a dispărut difuzorul din casa bunicilor mei?! L-am descoperit pe cel din casa unui dintre unchii mei. Da, am folosit pluralul și mi-ar mai un plural la plural. În Pantelimon sunt foarte multe rude ale ale bunicilor mei, mai ales din partea bunicii. A avut o familie foarte mare. Au fost 18 frați, din care 12 au ajuns la maturitate. Imaginează-ți numai câte mătuși și câți unchi am avut și câți verișori despre care acum nu știu absolut nimic, pentru că s-a ramificat foarte mult arborele. Bunicul meu a avut mai puțini frați, cinci, ceea ce, comparativ cu 12, însemnau puțini. Dar să revin la întrebarea ta. În casa unuia dintre frații bunicului meu, încă exista difuzorul, când la bunicii mei nu mai exista. Eram fascinat de fiecare dată când mergeam acolo. Dădeam volumul mai tare și Tanti Veta, mătușa mea, era disperată. Ea era, evident, sătulă de ascultat nonstop, dar când veneam eu, trebuia să dau mai tare. Accepta, ce să facă? Nepotul de la București, știi cum e… Cred că de atunci mi-a intrat microbul, fără să-mi dau seama.
„Două lucruri mi-am dorit în viața asta să devin. Unul dintre ele a fost om de radio. Celălalt – cosmonaut”
– Când erai copil, ce visai să ajungi?
Două lucruri mi-am dorit în viața asta să devin. Unul dintre ele a fost om de radio. Dar ăsta a venit târziu.
– Primul vis absurd de copil?
Acela e absurd și în ziua de azi pentru orice copil din România, pentru că nu există decât un singur român care a reușit performanța asta…
– Să ajungi în Cosmos?
Exact! A reușit Dumitru Prunariu, în 1981. Pe data de 14 mai 1981 zbura în Cosmos. Eu primisem un tricou… Nici măcar nu era tricou, era un maieu, cu Racheta Soiuz, desenată. Îmi aduc și acum aminte ce scria: „Prietenia ruso-sovietică și Programul Soyuz 40”. Eram în stare să dorm cu maieul ăla, să mă spăl cu maieul el pe mine… Noroc că a fost în mai, noroc că Prunariu a zburat Cosmos în mai, că dacă zbura în decembrie, tot mergeam doar cu maieul pe stradă. Așa de mândru eram. Atunci am început să-mi descit să zbor în Cosmos. Îmi doream să fiu cosmonaut. Credeam că ăla e țel în viață și am rămas cu el până târziu, până în jurul vârstei de 17 ani.
– Bine… și acum lansezi vocea în eter. E tot un fel de Cosmos.
Cam tot acolo da, da. (N.R.: Râde!) Or fi vreo doi-trei extratereștri care sunt fani „Ora filmelor” sau „De-ale Teatrului”.
– Or prinde emisiunile, cum se prindea înainte Europa Liberă…
Or fivreo doi-treicare și-or spune „Măi, vezi că începe Robert!”
– Walkmen ai avut?
O, da! Vezi, asta e diferența între noi – tu ești mai tânără. Înainte de walkman era un radio care se numea RIC. Era un radio românesc, tot un fel de walkmen, dar mult mai mic. Un giumbușluc de plastic – că nu era ceva super-performant – cu niște căști pe fir. Revoluționar, la vremea respectivă! Ș ascultam radio la RIC.
– Cine ți-l dăruise?
Cred că mama sau tata. De la ei a venit, la vremea respectivă.
– Ai făcut școala în București.
Da.
– Liceul tot în București.
Da.
– Facultatea?
Tot în București.
– Niciun gând de evadare?
Niciodată. Deși, dacă m-ai fi întrebat la momentul respectiv, ți-aș fi spus că-mi doresc să locuiesc la mare. Practic, la vârsta mea, acum, nu știu Bucureștiul cum știu stațiunea Neptun. Dacă m-ai fi întrebat unde vreau să locuiesc, Neptun ar fi fost alegerea numărul unu. Uite, am auzit la un moment dat o vorbă, care mi s-a părut foarte interesantă. Trebuie să spun că la vremea respectivă, Vama Veche aproape că nu exista pe hartă ca stațiune și toată lumea se raporta la Costinești, când era vorba despre tineri: „Fiecare am avut propriul nostru Costinești” – cred că la o actriță am auzit asta. Ei bine, pentru mine Costinești a fost Neptun. N-aș putea să spun de ce.
– Mergeai acolo cu părinții?
Probabil că a fost stațiunea în care mergeam cel mai des cu părinții. Ulterior, când am început să merg singur la mare, la început toate drumurile au dus acolo.
– O stațiune… „pentru bogați”, pe vremuri.
Da, cred că da. Cred că așa era percepută, deși nu era neapărat astfel. Eu nu vin dintr-o familie bogată, chiar aș putea spune că eram undeva în media familiilor, dar cred că era cumva dorința alor mei de a merge într-o stațiune care era mult mai plină de verdeață decât toate celelalte. Pădurea Comorova – practic stațiunea Neptun și stațiunea Olimp sunt construite unde pe vremuri se găsea Pădurea Comorova. Au rămas petice mari de verdeață. Sigur, și Reședința! Ceea ce nu le plăcea oamenilor sub nicio formă la Neptun, trecând peste faptul că era stațiunea lui Ceaușescu… era drumul către plajă. Un drum foarte lung, care trecea pe lângă reședința prezidențială pe de o parte, iar pe partea cealaltp a drumului erau vilele cu nume de fructe care aparțineau potenților vremii. Îmi aduc aminte de una dintre ele – se chema „Persicul”. Nu „Piersicul”, că probabil că nu putea tovarășul Nicolae Ceaușescu să pronunțe corect. Așa că pe plăcuță scria „Persicul”. Drumul acela către plajă, pe care toată lumea îl ura pentru că era foarte lung, îngrozitor când te bătea soarele în cap, era perfect pentru mine. Pentru mine, marea începea cu acel drum. Nu simțeam bucuria de a coborî din hotel direct pe plajă – cum simt acum, ci mă bucura efortul ăla, mă bucurau cele 10-15 minute de mers pe asfaltul fierbinte. Mirosul ăla era mirosul mării – așa era în capul meu. Am dus povestea mai departe. N-am întârziat niciodată să mă întorc în Neptun, dacă drumul a mers pe acolo. Cel mai recent am fost anul trecut. Uneori mă apucă nostalgia asta, pe de o parte, pe de altă parte – fără a face reclamă, neapărat, mai spun ceva. În stațiunea Olimp există cred că cea mai bună cafea frappé din galaxie! Recomand „Mimoza”, din Olimp.
– Deci, iată, chiar dacă nu ai avut bunici la țară ca să pleci undeva, ți-ai găsit un loc al tău. Spuneai că provii dintr-o familie normală, de mijloc… Deci, n-ai avut povara vreunei meserii pe care să trebuiască să o preiei? O tradiție de familie… niște așteptări de la tine…
Aici… putem să discutăm. O tradiție în familie nu exista legat de acest lucru. Niște așteptări de împlinit, existau! Acesta este motivul pentru care eu, când am plecat la facultate – deși îmi doream să devin, că asta spuneam până la 17 ani, cosmonaut – a trebuit să aleg ceva. Cosmonaut, nu se putea. Nu se poate nici în ziua de azi. La 17 ani ai mei, Revoluția trecuse de 3 ani. Aveam cu toții televizor așa că am văzut celebrul serial „Midnight Caller”. Ăla a fost momentul în care am zis: „Radio! Eu trebuie să fac ca domnul Jack Killian – așa îl chema pe personajul principal. Visam să fac Radio. Eram în clasa a XI-a și deja știam că vreau să fac Radio.
„Am trăit niște ani cu gândul că mediocru e de bine”
– Aflaseră și părinții tăi?
Da,dar nu conta foarte mult, pentru că tata a zis: „Inginer! Tu trebuie să faci calculatoare”. Era de viitor. Discuția era purtată în anul 1992. Eu în 1993 am dat admitere la Politehnică, la Automatică și Calculatoare, unde am și intrat. Nu printre primii, nici printre ultimii – pe la jumătate. Asta cu „pe la jumătate” m-a urmărit în școală, multă vreme. Chiar am trăit niște ani cu gândul că „mediocru” e de bine, pentru că mai auzeam, din când în când, „Robert e mediocru la materia asta”. Și mă gândeam… ok, nu sunt bun, că mă prindeam dacă eram bun, dar nici prost nu sunt. Deci, mediocru, îmi ziceam, trebuie să fie ceva bun. Ulterior mi-am dat seama că mediocru nu e așa de bun, dar era deja târziu. Aveam povestea asta în mine, deja. Deci, am dat la Automatică și Calculatoare pentru că mi s-a spus ce vreau să fac. Și eu, fiind copil cuminte, m-am și dus. Problema era că nu era o meserie pentru mine. Dar mi-am dat seama relativ repede. Adică nu se terminase primul semestru la facultate, când am știut că eu n-am să fiu niciodată un inginer. Sau în cel mai rău caz voi fi unul mediocru. Dar deja știam ce înseamnă „mediocru” și mi-am dat seama că nu e bine.
– Și te-ai ținut de facultate sau ai evadat?
Am evadat înainte de a termina sesiunea a doua. Am avut curajul de a le spune părinților. De fapt, tatălui meu. Mama știa deja de gândurile mele. Am avut curajul să-i spun tatălui meu că eu vreau să fac Jurnalism. Nu știam la momentul respectiv cu ce se mănâncă, dar eram ferm convins că nu vreau să fiu inginer.
– Era drumul spre radio. O cale precum aceea de la Neptun…
Da, da, m-am gândit că e o cale, care duce, da! Chiar dacă pe dreapta scrie „Persicul”. Să scrie orice, dar să fie Radioul în capăt, să miroasă a Radio, să nu miroasă a Automatică și Calculatoare. Cititorii tăi vor râde în momentul ăsta, dar pentru că mi-e foarte drag de tine și pentru că vreau să fiu sincer până la capăt, o să-ți povestesc despre primul meu seminar de Programare din facultate. Prima jumătate de oră mi-am petrecut-o întrebându-mă de unde – Doamne, iartă-mă! – se deschide calculatorul. Ceva nepermis. Eram totuși la Automatică și Calculatoare. Am totuși o scuză: terminasem un liceu care nu avea tradiție în domeniul acesta. Veneau alții, de la alte licee, care știau să dea drumul la calculator. Aveau și calculator acasă în 1993. Că existau și din aceștia! Eu știam cum arată calculatoarele din poze și în filme, atât. Atunci am cam terminat orice gând de a deveni inginer și am dat admitere la Jurnalism, la Hyperion, în anul următor. Și iată-ne aici!
– Stai, că au mai fost opriri! Când te-ai întâlnit cu jurnalismul era cum credeai?
Nu. Nici nu știam dacă miroase a radio, la momentul respectiv. Era magia… Din nou, acum mergem cu istoria puțin mai departe. Era 1994, înfloreau televiziunile particulare în România… Era Tele7Abc…
„Interviurile le luam pe carnețel, știrile le scriam sprijinindu-ne pe capote de mașini”
– Rdacțiile aveau calculatoare…
Da, aflasem și eu între timp cum se deschide un calculator…Dar televiziunile aveau mai degrabă fax decât calculatoare, pentru că abia în 1995 a apărut primul Windows. Deci, redacțiile nu prea aveau ce să facă cu acele calculatoare… Interviurile le luam pe carnețel, știrile le scriam sprijinindu-ne pe capote mașinilor. Altfel se făceau lucrurile la vremea respectivă. Se scria la mașina de scris… Era nebunie, o demență! O perioadă pe care cu greu mi-o imaginez acum, deși am trăit-o. Mi-e și greu să povestesc, să descriu imaginea aceasta, pentru că e foarte greu de construit acum, la viteza pe care a căpătat-o tehnologia. Dar, când m-am dus la facultate, nu părea alegerea perfectă.
– Dar nu aveai încotro. Te mai răzgândisei o dată!
Nici nu voiam să mă răzgândesc. Dar eram cumva dezamăgit pentru că nimic din ce învățam… sau așa mi se părea mie, la momentul respectiv, că nimic din ce învăț nu mă duce mai aproape de imaginea domnului Jack Killian care, noapte de noapte stătea în studioul de Radio din serialul „Midnight Caller”. Și am zis „așa ceva nu există”.
– Era tot un fel de cosmonaut.
E un fel de cosmonaut, deci nu se poate. Așa ceva în România, nu există.
– Prima redacție?
Prima redacție a fost, de altfel, și primul loc de muncă, pentru că din punctul ăsta de vedere am fost un om foarte norocos.
– Și responsabil.
Cred că și responsabil. Acum, că spui, poate că așa e. Nu m-am văzut niciodată așa și nu m-am gândit niciodată la mine în felul ăsta. De fapt, o să-ți mărturisesc un lucru – foarte multă vreme… și nici în ziua de astăzi nu cred că știu să răspund din prima la întrebarea „Unde lucrezi?” Dacă mă întreba cineva, stăteam și mă gândeam unde lucrez, că eu nu lucram, eu „făceam radio”. În capul meu întotdeauna a fost treaba asta. Domnul Vișinescu, decanul de atunci al Facultății de Jurnalism de la Universitatea Hyperion, a venit și ne-a pus în vedere un lucru care, în ziua de astăzi, probabil că nu i-ar mai speria pe tineri, dar la momentul respectiv poate eram un pic mai responsabili, da, vorba ta. Ne-a spus „În prima sesiune de examene din anul al doilea se intră doar dacă lucrezi undeva sau faci practică”. Și am intrat în panică. Am zis că asta înseamnă că gata, s-a terminat distracția, trebuie să mergem să muncim. Eu îmi doream radio, știam asta deja, și am făcut o listă cu toate radiourile din București. Nu erau câte sunt în momentul ăsta, erau mai puține și întâmplare a făcut ca primul în lista mea să fie 2M+, că era cu „2” în față, înainte de litere. Și am zis: „Ok, încep de aici, merg la 2M+ și după aceea… vedem. Dacă mă resping, mă duc la următorul”. Și am început cu 2M+. Am fost acolo. Era la Tele7Abc, în Piața Victoriei. Era radioul ce aparținea de televiziune. Am urcat la Radio. Încă mă întreb ce o fi determinat-o pe doamna de la pază să-mi permită accesul. Apropo de ceea îmi spuneai cândva despre oamenii cărora se cuvine să le mulțumesc… Un astfel de om, pentru mine, este Teo Trandafir care, fiind vedeta postului Tele7Abc, dar iubind radioul probabil mai mult decât televiziunea – lucru pe care cred că îl simte și în ziua de azi – era în redacție la radio. Nu cred că mai există vreo vedetă de televiziune, în momentul acesta, care să fie cum era la vremea aceea Teo Trandafir la Tele7Abc. Sigur, pentru cei care au văzut-o la Pro TV e de înțeles, oarecum, adică vor înțelege despre ce vorbim. La momentul acela Tele7Abc era mai mult decât e PRO TV acum. Am rămas fără aer, mi-am zis „unde am ajuns?” Probabil că în privirea mea se vedea și disperarea dar și bucuria de a fi acolo. Așa că Teo m-a luat de mână și m-a dus la Cristin Tocan, Directorul Radioului, și i-a zis: „Pe băiatul ăsta trebuie să-l iei la radio!” „Băiatul ăla” nu deschisese gura, nu se știa dacă are voce de radio, dacă are ceva, fapt… Dacă se bâlbâie, dacă e prost… nimic! Dar probabil că ceva s-a întâmplat. O chimie între mine și Teo Trandafir a existat în momentul ăla, lucru pentru care i-am mulțumit de nenumărate ori în anii care au trecut, pentru că la un moment dat chiar și-a rupt din timpul ei și am făcut împreună, vreme de mai mult de șase luni, matinalul de weekend la Activ FM, ca să mă învețe Radio. Și pentru asta, îi mulțumesc! Acela a fost primul impact, prima poveste, primul contact cu radioul.
– Următoarea redacție.
O să râzi! Redacția Militară de Radio.
– Nu Radio România?
Radio România a venit după Redacția Militară. Redacția Militară de Radio e în Radio România, care avea să devină pasul următor. Numai că a venit armata. Am plecat în armată și după depunerea jurământului de credință, fiind soldați cu termen redus, TR-ști, am fost direcționați către departamente care aveau legătură cu studiile pe care le urmasem sau cu meseriile pe care le aveam. Am spus că știu să fac radio și m-au trimis la Redacția Militară de Radio, unde am servit Patria până în decembrie 1999, la eliberare. Și am rămas colaborator al Redacției Militare încă trei ani, după armată, pentru că am descoperit acolo niște oameni extrardinari.
– De ce ai plecat?
De la Activ FM? Pentru că m-a dorit Moțu Pittiș – Florian Pittiș. Asta m-a determinat să vreau să lucrez pentru Redacția Tineret-Copii de la Radio 3 România Tineret – așa se numea atunci ceea ce astăzi este cunoscut drept Radio 3Net – Florian Pittiș. Mi-a ascultat o emisiune, ne-am întâlnit în momentul în care eu terminam o ediție de „Îți scriu carte din armată” – emisiunea militară de pe Radio 3 România Tineret. La momentul respectiv, Redacția Orei Armatei avea emisiuni militare pe fiecare post de radio al Societații Române de Radiodifuziune.
„Cultul meu pentru Florian Pittiș exista de dinainte de a-l cunoaște și acum este mult mai mare pentru că am avut ocazia să lucrez pentru el”
– Povestești despre redacția militară, dar de la 2M+ ai plecat mai devreme, nu?
Nu. Când am plecat în armată, n-am plecat de la 2M+, care între timp devenise Activ FM.
– Te-ai suspendat de acolo?
Acum, pentru că s-a prescris, pot să spun că nu m-am suspendat de tot, pentru că fiind detașat la Redacția Militară de Radio, solda era cam cât un pachet de țigări. Puțin… Și atunci, colonelul Vasile Preda, cel care conducea Redacția, mi-a zis: „Robert, cei de la tine de la radio te-ar mai primi să mai faci emisiune, să mai câștigi câțiva lei în plus?” M-am dus la radio, unde director era actualul meu coleg, Mihai Cioceanu, unul dintre realizatorii matinalului de aici, de la Seven, și l-am întrebat dacă mă primește să fac emisiune. A fost de acord. Făceam emisiuni și la Activ FM, și la Redacția Militară de Radio, lucru care s-a întâmplat până în luna decembrie. În luna decembrie, când am terminat, același colonel Vasile Preda a venit și mi-a zis „îți mulțumesc foarte mult pentru ce ai făcut, mi-ar plăcea să continui!” Am vorbit din nou cu Mihai, iar a fost de acord și astfel am rămas și în Redacția Militară de Radio, până în anul 2004, până când am plecat de tot în Radio România. Aici, la Radio România, am ajuns pentru că, în timp ce eram la Redacția Militară de Radio, într-o zi în care s-a întâmplat să fac emisiune singur, am terminat emisiunea și m-am trezit în tocul ușii studioului de emisie cu Florian Pittiș, directorul radioului care găzduia emisiunea militară. Am crezut că am spus ceva total nepotrivit. Cred că mă îngălbenisem de spaimă. Era prima oară când îl vedeam, deși eu eram fan Pasărea Colibri și alergasem prin țară pentru a-i vedea concertele. Nu cred că am fost în stare, atunci… și m-am mai gândit la această întâlnire… nu cred că m-am recomandat, nu cred că am făcut nimic.
A venit la mine, s-a proțăpit în fața mea, m-a măsurat din cap până în picioare și a zis: „Nu știu cum faci, dar așa să faci și pe viitor!” Apoi a ieșit. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să mă întreb dacă cu mine vorbește. Oamenii din emisie au zis „Băi, credem că cu tine vorbește, că pe tine te aștepta să termini emisiunea”. Și ulterior am primit propunerea. Prima propunere, de fapt, a fost să realizez câteva ore din noaptea de Revelion din programul de radio al Radio 3 România Tineret, lucru pe care l-am acceptat pentru că mi s-a părut o provocare interesantă. La momentul respectiv nu făcusem niciodată o noapte de An Nou în direct. Nici nu eram un angajat al radioului cu pricina ceea ce era și mai incitant. Am și fost plătit, aș putea spune chiar regește. După aceea, câteva luni mai târziu, doamna Cătălina Stănică, contabila Radio 3, m-a sunat și mi-a zis „Moțu e foarte supărat pe tine”. Din nou mi s-a scurs sângele din vene. Cultul meu pentru Florian Pittiș exista de dinainte de a-l cunoaște și acum este mult mai mare ca atunci pentru că am avut ocazia să lucrez pentru el. Și am zis: „Dar, ce-am făcut?” „N-ai mai venit la radio! Ai făcut atunci emisiune și nu ai mai venit. Ce nu ți-a convenit? Trebuie să vii, Moțu te așteaptă!”. Moțu mă aștepta, într-adevăr, și mi-a spus că ar vrea să merg să lucrez acolo. Am întrebat, ca prostu’, „angajat sau colaborator?”. „Colaborator, că așa e la Radio România”, mi-a spus. Mi-a luat cinci minute să mă decid. Dar le-am spus a doua zi, că am zis să nu par disperat. Am renunțat la Activ FM și am plecat la Radio România, unde am fost colaborator vreme de două luni. Atât. Asta este iar o poveste interesantă și o poveste pe care oamenii care au colaborat la Radio România probabil că o vor găsi mai mult decât savuroasă. Mă rog, cei care au reușit până la urmă să se angajeze. Ceilalți or să mă urască. Eram colaborator la Radio România și una dintre dintre colegele mele de atunci, Maria Stavri, colegă din Redacția Tineret-Copiii, își dorea foarte tare să mute la România Cultural și Moțul i-a zis foarte clar că o lasă, dacă în locul ei mă poate angaja pe mine. La vremea respectivă cred că domnul Dimitriu era Președintele Radioului. Am fost chemat și dus în birou de Moțu. Nu știam unde mergem, ceea ce a fost bine, pentru că eu n-am știut nici când am intrat în birou la cine am intrat, deși pe ușă mi s-a părut că scrie „Președinte Director General”. Dar am zis că n-are cum, că până la urmă, ce căutăm noi acolo?! Discuția a fost foarte simplă. A zis „El e.”. Apoi am fost întrebat „Vrei să lucrezi la Radio?” Am răspuns că da. „Vezi că dăm examen”. Am dat examen și am fost angajat la Radio 3 România Tineret unde am rămas până în anul 2004.
– Nu te tenta televiziunea deloc?
La momentul respectiv, trecusem prin experiența televiziunii chiar la Tele7Abc. Avusesem ocazia asta pentru că am făcut parte din prima echipă de oameni care au făcut „radio-televiziune”. Ulterior, conceptul a devenit cunoscut, s-a mai făcut, inclusiv eu am făcut emisiunea „Internetul știe tot”, o emisiune radio-televizată pe care am realizat-o acum vreo 10 ani. Dar, la momentul respectiv, în Tele7Abc se făcea emisiunea „Postmeridian”, o emisiune pe care a început-o Teo Trandafir cu Cristin Tocan, directorul radioului de la acel moment. Ulterior, Teo a devenit realizatoarea matinalului „Bună dimineața, România”, la Tele7Abc și în echipă a fost cooptată Corina Bacalearos. Ăsta este momentul în care eu ajung la 2M+, cu Corina Bacalearos și Cristin Tocan realizatori de „Postmeridian”. Atunci Cristin vede în mine ceva ce eu nu vedeam, și astfel am devenit un fel de reporter, miniprezentator al emisiunii. La momentul respectiv mă enerva îngrozitor de mult ideea de machiaj. Mi se părea ceva greu de suportat și care presupunea mult timp pierdut. Deci, știam ce înseamnă televiziunea și, culmea, am avut ocazia să știu ce înseamnă televiziune într-una dintre cele mai mari televiziuni. Dar nu “m-a furat”. Nici în anii următori, în care am făcut televiziune, nu am simțit că aceea e calea. În 2004 am luat decizia de a primi o nouă provocare, matinalul televiziunii „România de Mâine”. Părea, la acel moment, că e ceva ce mi-aș dori: să fac televiziune. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama, de fapt, cât de mult sunt îndrăgostit de Radio. Acum 20 de ani! Până atunci nu știam atât de bine! Din nou ne întoarcem la povestea aia – dacă mă întreba cineva unde lucrez, mă gândeam bine ce răspund, pentru că tentația era să spun „eu fac Radio, dacă consideri că lucrez acolo…” Nu la fel s-a întâmplat când am făcut televiziune. Atunci știam precis unde lucrez. Știam exact că am un job. D-aia mi-am căutat din nou locul în radio. Și l-am găsit. Așa că am continuat să fac emisiuni la televiziune și am început să realizez matinalul de weekend la primul post de radio rock din România. Înainte de Rock FM, a existat City FM. Și la City FM am realizat emisiunea „Cityneața”.
– Au fost multe încercări ale radiourilor private, unele de succes, altele nu. Exista mirajul să te duci către cei mai buni sau, dimpotrivă, să încerci să începi povestea unui radio?
În primul rând, nu mi-am dorit niciodată această ducere către “cei mai buni”. Nu, nu am făcut niciodată treaba asta.
– „Cei mai buni” însemnând „cei mai comerciali”, dacă termenul ar suporta grad de comparație…
De aici începea problema. Erau două lucruri cu care eu nu am putut să mă împac și nu mă împac nici în ziua de astăzi, deși astăzi cred că lucrurile încep să se schimbe din nou într-o altă direcție. De-a lungul timpului, am avut din nou noroc. 2M+… Activ FM, primul post de radio în care am lucrat a fost ceea ce în ziua de astăzi nu mai există – a fost o școală de radio extraordinară. Au trecut pe acolo nume grele ale unor realizatori de emisiuni de radio. Am fost coleg acolo pentru o bună bucată de vreme cu Teo Trandafir, Cătălin Măruță, Lucian Boariu, Mihai Pahonțu. Mulți oameni buni de radio au trecut pe acolo. Ulterior, am avut ocazia să lucrez la Radio 3 România Tineret și să fac radio sub îndrumarea lui Florian Pittiș, care poate nu era un om de radio, dar era un om cu „O” mare. Povestea pe care el ți-o insufla, ca realizator de emisiuni de radio și felul în care știa să-ți dea libertatea de a spune lucruri importante, avea să mă marcheze pentru tot restul vieții, fără să-mi dau seama la momentul respectiv. După ce am plecat din Radio România și, de fapt, cred că mult mai târziu, cred că după ce l-am pierdut pe Moțu și eu, dimpreună cu toată lumea, am realizat, de fapt, că fiecare zi a mea Radio România a reprezentat o lecție. La momentul respectiv, nu mi-am dat seama că am fost la școala Moțu Pittiș și că pe toți cei care am fost acolo ne-a schimbat într-un fel fundamental, cum nu mi-a fost dat să cred că cineva mă poate schimba. Trecând și prin școala pe care a reprezentat-o, de fapt, Radioul Armatei, am primit o altfel de perspectivă asupra felului în care cuvântul poate să schimbe lucruri și am aflat ce greutate are cuvântul pe care îl rostești. Pentru că Vasile Preda, care a condus Redacția Militară de Radio, sau Radu Bîlbîie, care a venit după aceea, sau Ducu Leaua, sau actualul redactor-șef Cristi Dumitrașcu, realizator de emisiuni și la Rock FM, printre altele, n-au aplicat niciodată cenzura în emisiunile pe care le realizam. Fiecare om care deschidea gura în fața microfonului unei emisiuni militare de radio știa că pe umerii lui apasă o răspundere extraordinar de mare. Nu trebuia să vină nimeni să spună ce trebuie să spui, pentru că nu trebuia să spui ceva anume. Fiecare avea responsabilitate. Plecând de la toate aceste școli prin care am trecut, fără să-mi dau seama că sunt școli, în momentul când am început să mă gândesc la reîntoarcerea în radio, după ce am fost în în televiziune, mi-am dat seama că pentru mine radioul trebuie să aibă două componente: nu poate să aibă muzica comercială pe care o dă majoritatea radiourilor și îmi trebuia și libertate. Voiam ca atunci când deschid microfonul să spun lucruri care să conteze, nu doar cât e ceasul, ce piesă urmează și ce concurs vine. Nu asta era ceea ce îmi doream să fac, nu era motivul pentru care plecasem la Facultatea de Jurnalism și nu asta văzusem în „Midnight Caller”. Și atunci, alegerea firească a fost City FM.
– Spune-mi despre Radio Seven.
Radio Seven își are originile într-un proiect care a început în 2007 – un radio online. Televiziunea România de Mâine a luat decizia, spre marea mea bucurie, în anul 2007, să înființeze un post de radio online, la care evident că mi-am dorit foarte mult să lucrez și mi s-a și permis acest lucru. Cred că a mai durat două sau trei luni de la momentul înființării până când șrfii mei au înțeles că, de fapt, menirea mea e să fac radio.
– Ți-au dat atunci și frâiele postului?
Nu imediat. Proiectul inițial a început cu domnul Viorel Popescu, care venea de la Radio România. Cred că, la momentul respectiv, domnul Viorel Popescu nu înțelesese exact ce se aștepta de la acest proiect. Cred că nici mie nu-mi era foarte clar. Se chema Radio România de Mâine, un nume complicat care avea să devină și mai complicat mai târziu, când s-a numit RRM Student FM. Ideea e că trebuia să aibă legătură cu România de Mâine, așa cum avea și televiziunea. Trebuia să fie aplecat către studenți. În 2007, patronii, doamna Elena Bondrea și domnul Președinte Aurelian Bondrea au decis că ar trebui să mă ocup de radio. În 2008 au fost convinși că au făcut bine, pentru că atunci am fost numit director. A fost, de la început, o experiență interesantă. Când radioul era pe online mi-am dat seama ce a însemnat toată acea „școală” pe care o aveam în spate. Abia atunci am conștientizat că eu am trecut tot timpul printr-o școală, pentru că am fost pus în situația de a școli foarte mulți tineri. Proiectul a înflorit în 2008, în momentul în care Radio România de Mâine a înglobat și Student FM, postul de radio existent în București, devenind, cum îți spuneam, RRM Student FM. Era un post de radio foarte mic, avea emisie de cinci wați. Asta înseamnă un bloc și jumătate sau două scări de bloc. Atunci a început, de fapt, aventura care avea să ne ducă în anul 2015 la Radio Seven. Atunci, în 2008, a început această aventură pe care am dus-o prin căutări și schimbări, și împiedicări, și ridicări.
– Încă mai construiești pe vertical sau ai început și dezvoltarea pe orizontal?
Cred că suntem în amândouă direcțiile, în momentul ăsta. Cred că pe vertical nu te oprești niciodată, decât dacă vrei. Dacă ajungi la momentul în care spui „atât s-a putut, de aici înainte nu mai am unde să mă duc”. Dar nu cred că piața de radio din România e acolo. Nu cred că e acolo niciuna dintre piețele de radio din lume. Că tot vorbeam despre radiourile acestea, comerciale, tocmai a fost introdus ca DJ Inteligența Artificială. Deci, iată, radioul evoluează într-o direcție peste care nici nu știi în momentul ăsta ce fel de privire să arunci. E o direcție bună, e o direcție mai puțin bună, ne pune în pericol, nu ne pune în pericol, habar n-am.
– Nici măcar nu știu dacă mai putem să vorbim despre radio. Adică, dacă pornim de la misiunea lui, aceea de la a fi în difuzorul de deasupra ușii, până la online-ul de astăzi care nu mai ajunge nici el și la faptul că poți să te tragi de șireturi cu realizatorii în direct… Cred că, de fapt, nici nu mai e același radio.
S-a schimbat fundamental! Dar știi care este partea pe care eu o găsesc nemaipomenită? Exact acel tras de șireturi, pentru că, uite, e un lucru care nu ți l-am spus și poate ar fi trebuit! Înainte de a ajunge la radio, când avem doar 14 ani și venise Revoluția, unul dintre colegii mei de astăzi, avea să devină motivul pentru care m-au apucat efectiv de meseria asta. Domnul Kirk. Kirk, când eu aveam 15 ani, el avea probabil 18 sau 19 ani. Realiza emisiuni la Fan Radio, la vremea respectivă și răspundea la scrisori. La scrisorile fanelor. Eram fascinat de dezinvoltura cu care vorbea la radio, de faptul că oamenii scriau… Eu eram la vremea respectivă foarte introvertit și îmi imaginam cât de cool trebuie să fii ca să răspunzi la scrisori. În capul meu era o fantezie întreagă. După aceea a venit serialul „Midnight caller” și… am ajuns aici.
– Dar cu fanele cum au stat lucrurile de-a lungul timpului?
Bine. (N.R. Râde!) A existat o perioadă de glorie a realizatorului de emisiuni de radio. Nu cred că mai există magia aia de atunci.
– Eu cred că nu mai sunt oameni de radio. Mă rog, cu câteva excepții.
„Bătrânii”. Mai suntem noi, „bătrânii”.
„Acum, dacă stau să mă gândesc bine, cred că nici nu mai contează dacă știi să faci radio”
– Sunt influenceri care sunt invitați să producă conținut în fața unui microfon și îi spunem tot „radio”. Nu cred că mai există profesionistul de radio și atât. Nu cred că mai ajunge să știi să faci radio și atât. Și nu cred că mai ești invitat la radio dacă știi să faci radio și atât. Cred că se caută tot felul de alte nuanțe la oamenii care fac emisiuni astăzi.
Acum, dacă stau să mă gândesc bine, cred că nici nu mai contează dacă știi să faci radio. Cred că nu mai e important să știi să faci radio, pentru că dacă ne uităm la istoria matinalelor de la posturile de radio comerciale o să constatăm că, de-a lungul timpului, au fost făcute de stand-uperi, de actori… Nu, nu e obligatoriu să mai știi să mai faci radio.
– Și acum sunt realizate de influenceri.
Deci, oameni de radio în adevăratul sens al cuvântului, nu prea mai sunt… Da, probabil că suntem o specie pe cale de dispariție. Nici la asta nu m-am gândit! Vezi, astăzi m-ai făcut să mă gândesc la două lucruri: asta cu 20 de ani trecuți de la momentul în care am am ajuns să fac televiziune și faptul că suntem o specie pe cale de dispariție. E posibil să fim așa, dar e posibil să revenim.
– Când?
Păi, uite, prohodul radioului se cântă dintotdeauna. Când televiziunea a început să cucerească România, după 1990, s-a spus că radioul o să dispară.
– „TV killed the radio star”.
Exact. După care a apărut internetul. Internetul a adus cu el o tonă de muzică. Din nou, la ce bun să mai ai un radio?! După internet au apărut stream-urile audio – sunt toate platformele unde poți să asculți ce vrei, când vrei, să-ți faci propriul playlist. Și, cu toate astea, suntem „acolo”.
– Mie mi se pare că cea mai periculoasă situație care vă amenință este faptul că mașinile acum au consola aceea digitală și, practic, poți naviga pe internet fără să mai ai nevoie de radio ca partener de drum. Eu cred că, în ultima vreme, oamenii ascultau radio cel mai mult în mașină. Atunci își luau un răgaz. Altfel, când, în timpul unei zile, poți sta fără imagini?
Păi, nici nu mai e nevoie. Majoritatea posturilor de radio au emisie online video nonstop, din studiouri, începând cu Radio România, care pentru mine este un fenomen.
– Și atunci, nu mai vorbim despre radio, ci despre podcast.
Nu neapărat.
„Am reușit să construiesc niște tipuri de emisiuni care creează nu numai interes, dar și două tipuri de public”
– Dacă te duci acum la facultatea de Jurnalism să definești radioul de azi… Este meseria aceea prin care spui cuvinte la microfon…către… Nici măcar nu mai „ascultători”, ai privitori.
Nu neapărat. Din punctul meu de vedere – și ți-o spun în calitate de realizator de emisiuni de radio și de om care s-a ocupat de ani de zile să construiască un radio – am reușit să construiesc niște tipuri de emisiuni care creează nu numai interes, dar și două tipuri de public. Atunci când vine vorba despre emisiunile cu invitații în studio, în care facem emisiunea o oră legat, aceasta este doar online, pentru transmisiunea video.
– Asta înseamnă că nu faci emisiune de radio.
Nu. Pentru oamenii de pe net este un podcast. Pentru oamenii aflați în mașină este o emisiune de radio. Pentru că emisiunea pe radio se întrerupe cu muzicile pe care oamenii din studio le aduc la radio. Rămâne aceeași poveste frumoasă dintotdeauna: oamenii care vorbesc, cu muzicile care îmbină toată povestea și care au făcut magia radioului, de-a lungul timpului. Dar știi ce este fenomenal?! Nu emisiunile cu invitați! Că emisiunile cu invitați sunt emisiuni cu invitați și putem să mergem mai departe și să ne imaginăm că sunt podcasturi. Dar ce te faci cu emisiunea de muzică românească pe care o fac în fiecare joi și care, atunci când nu are invitat în studio care să cânte, se transformă într-o emisiune… nu neapărat de dedicații, dar de preferințe muzicale. Îți poți imagina, în 2024, în mașinile alea simandicoase, cu internetul ăla la liber, că oamenii sună la radio sau trimit mesaje pe whatsapp pentru a asculta o piesă românească?! De asta spun că radioul se va transforma și va supraviețui. Oamenii despre care să vorbesc, cei din fiecare joi, își iau radioul înapoi. Oamenii aceștia vor face ca radioul să supraviețuiască. Le spuneam studenților, când vreau în practică la radio, faptul că, probabil, magia radioului este mai mare decât ne putem imagina noi. Pentru că dacă radioul continuă să găsească oameni care să-l asculte, în condițiile în care fiecare dintre noi are un telefon cu niște sute de giga, care ar putea să adăpostească niște mii de melodii… Dacă în condițiile astea alegem să ascultăm totuși o emisiune la radio… înseamnă ceva!
– Era cool să ai radio pe telefon, la un moment dat!
Era! Acum îți faci propriul tău plavlist. Dar există o magie a radioului și a comunității pe care nu o înțelegem foarte clar. Radioul creează o comunitate. Anumite emisiuni creează o comunitate de ascultători.
– Probabil că aici e valoarea care va duce mai departe radioul. Probabil că oamenii vor vrea să facă parte din comunități, după ce acum se tot îndepărtează de interacțiunea umană și se apropie de ecrane.
E posibil.
-Te-ai întrebat câți oameni mai au aparat de radio acasă?
Nu m-am întrebat. Și știi de ce nu m-am întrebat?! Pentru că și ăsta este avantajul pe care eu nu l-am văzut în momentul în care Moțu era vizionar. El visa la povestea asta, a unui radio care să emită online. Mie mi se părea o nebunie, la momentul respectiv. Era ceva ce nu puteam să pricep. Radioul trebuia să fie… radio, în capul meu. Culmea, dacă stai să te gândești, eram mai bătrân decât Moțu Pittiș în gândire. El înțelegea puterea internetului. Și atunci nu mă mai gândesc neapărat la aparatul de radio și văd acum oportunitatea de a asculta radio oriunde pe planetă, orice radio de pe planetă, mulțumită internetului. Ceea ce mi se pare grozav. La Activ FM am realizat poate cea mai bună emisiune sau, cred, fără să să exagerez, una dintre cele mai bune emisiuni de radio din România. Este vorba despre „Frontul de Est”, pe care am realizat-o cu Mihai Cioceanu, colegul meu de aici, de la Seven, de la matinal. O emisiune interactivă în care alegeam un subiect și ne poziționam unul pro și celălalt, contra. Dezbăteam noi, cu zeci de telefoane, erau zeci de oameni care intrau în direct să își spună părerea. De ce îți povestesc asta?! Pentru că zilele trecute unul dintre ascultători m-a sunat la radio să-mi spună „vă ascult de pe vremea când se făcea Frontul de Est”. Uneori uit și eu că am realizat „Frontul”, dar oamenii își aduc aminte. Și cred că asta e magia radioului! Nu ne amintim poate multe lucruri pe care le-am făcut, dar că ascultam cândva o anumită emisiune, da. Cred că asta este ceea ce îl va duce mai departe. Indiferent de cât de mult se va schimba de-a lungul timpului felul în care îl percepem, magia radioului va rămâne. Posibilitatea lui de a crea comunități, de-a le da oamenilor o voce, în ciuda faptului că în momentul ăsta avem rețele sociale care ne pot face să credem că avem o voce.
– Dar crezi că oamenii mai vor să-și facă vocea auzită? Pentru că pe social-media sunt din ce în ce mai puține comentarii. Cumva, oamenii primesc conținut, dar nu mai reacționează atât de mult.
Eu cred că totuși lucrul ăsta nu va dispărea cu totul și îmi imaginez că, la un moment dat, povestea se va întoarce. Vor veni oameni care vor dori să reacționeze și atunci vor trebui să aibă unde să reacționeze. Se va întâmpla în emisiunile de radio, care vor fi deschise.
– Vocea. Ți-ai și educat-o, prelucrat-o, crescut-o cu tehnici anume?
O parte, da. Încercam tot felul de exerciții…
– Dar nu ai două voci, nu? Una „de radio” și alta pentru viața de zi cu zi…
Nu mai am. Am avut. Nu mai știu cum “suna” și sunt întotdeauna surprins când mi se cere să vorbesc mai încet. Nu-mi dau seama cum sună vocea mea, de fapt. Îmi cap îmi sună într-un fel și am senzația că vorbesc suficient de încet. Pare că nu vorbesc niciodată suficient de încet. Dar am avut, am avut două voci. Pe una am pierdut-o undeva, nu știu unde și când exact. Vocea mea de „om” nu mi-o amintesc. Probabil că și din cauza faptului că mâine-poimâine… peste doi ani se împlinesc 30 de ani de radio. Cu emisiuni aproape în fiecare zi, emisiuni lungi, de trei ore pe post. E mult! N-ai cum să mai ai două voci.
– În viața de „om”, ce mai iubești, în afară de radio?
O, filmele!
– Pe cine mai iubești, în afară de radio?
Pe fiul meu.
– Care nu vrea să facă radio.
Nu cred. A fost o vreme, dar era la modul declarativ. Cred că de dragul meu.
– Cum ar fi să se ducă el la Automatică și Calculatoare?
Păi, cam asta se va întâmpla. E mult mai pasionat de matematică, de informatică, de orice altceva decât de emisiunile la radio. Îi povestesc din când în când pe cine am avut invitat. Și pare că informația trece… îmi spune uneori „A, bravo!” – e maximum de reacție pe care o capăt din partea lui, pe acest subiect.
– Așa, virgulă…
Pe cine mai iubesc?! Mai iubesc, dar țin pentru mine! Există o „ea”, dar o țin pentru mine.
– Atunci te întorc la radio. Care este lucrul care ți-ai dat seama că nu îți place la radio, în tot acest timp?
Toate hârtiile de pe biroul meu. Îmi place mult mai mult în studio!
– Invitatul care te-a pus în dificultate cel mai tare?
O să fii surprinsă. Vlase de la ZOB a fost cel care m-a pus cel mai tare în dificultate. Și-a deschis sufletul, după prima frază rostită. Și sufletul lui Vlase este foarte complex. Și, dintr-o dată, m-am trezit că emisiunea mea despre care credeam că o să fie despre chestii mai mărunte, a devenit serioasă tare. M-a surprins cu deschiderea în fața mea a unui om de o complexitate extraordinară, care a venit și a pus pe tapet lucruri pe care probabil că nu le spusese nimănui, niciodată. Sau, oricum niciodată, într-un mod public. Mă gândesc la emisiunea aceea ca fiind una dintre cele mai emoționante.
– Păstrezi arhivele cu toate emisiunile?
Nu. Șam ratat să fac asta și am pierdut enorm. Nu te gândești, știi… sunt niște ani în viața ta când intri în meserie și gândul te este întotdeauna către viitor. Emisiunea de mâine… E mereu despre emisiunea de mâine.
– Și mie mi se părea că o să am întotdeauna acces la acei oameni. Că sunt nemuritori și că va exista întotdeauna o „data viitoare”…
Realizez că sunt sunt momente unice și privesc fiecare emisiune ca pe o întâlnire. Exact cum este cea care se întâmplă în momentul ăsta între noi. Pe măsură ce înaintezi în vârstă realizezi că, de fapt, fiecare întâlnire, cu orice ocazie cu un om, este o întâlnire unică și că se întâmplă niște lucruri și se schimbă niște energii care, ori de câte ori ne vom mai întâlni, nu se vor mai întâmpla să fie aceleași. Când ești foarte tânăr și te apuci de radio și ești in frenezia realizării emisiunii, chiar și cu invitat, nu te gândești așa.
– Dacă te-ai putea întoarce din timp să dai „save” unei anumite ediții de emisiune, pe care ai salva-o?
O ediție cu Cristian Țopescu, la „Internetul știe tot”. A fost genul de emisiune în care nu doream să spun nimic. Să fie exact cam cum te-ai fi așezat, dacă l-ai fi văzut la televizor, și să-l las să povestească ce vrea, orice vrea, oricât vrea. Să-și desfacă sufletul în fața mea și să mă bucur de ceea ce Cristian Țopescu a însemnat pentru țara asta.
– Știi ce-mi place mie la tine? Ești unul dintre puținii realizatori de emisiuni care știu să asculte. Să asculte invitatul, cu adevărat. Știi să asculți, asta îmi place. Sunt foarte mulți realizatori cărora le place să se audă întrebând, comentând… Te-ai gândit vreodată? Când ai învățat să asculți? Că la radio e mult despre „să vorbești”, să fii tu, să prezinți, să moderezi.
Nu știu când a fost momentul în care am învățat să ascult, dar cred că a fost atunci când am decis că vreau să fac emisiune cu invitați în studio și am știut de ce-i chem. Îi chem pentru poveștile pe care le reprezintă. Nu este momentul ca eu să fiu pus în lumină pentru că l-am avut pe cutare în emisiune, ci toți să câștigăm pentru că acel om a acceptat invitația în emisiune. E o diferență atât de mică între „eu l-am avut pe cutare în emisiune” și „cutare” a acceptat să vină în emisiune. Dar atât de mare!
– Asta faci și la emisiunea despre teatru. Moartea audiențelor pentru alte radiouri – cultura, teatrul, ție ți-a adus un superval de atenție. Dacă mă duc acum prin teatrele din București, multă lume te cunoaște, pe mulți i-ai avut invitați în emisiune.
Îți povestesc o întâmplare, apropo de asta. Nimeni n-ar fi crezut ce spui tu, nici eu, până acum trei zile. Indiferent unde mă duc și indiferent de cât de tare mi-ar plăcea să stau de vorbă cu oamenii pe care îi apreciez – și sunt nenumărați pe care-i apreciez – niciodată nu mă duc să fac asta.
– Ia uite, introvertitul!
Da, care n-a murit cu totul dar care dispare în momentul în care apare microfonul de radio. În rest, el e acolo și trăim bine, conviețuim frumos. Ana Ciontea se găsea la evenimentul de acum câteva zile – lansarea albumului fotografic realizat de Florin Ghioca despre spectacolul „Regele Moare” în care joacă Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc la Teatrul Național. În timp ce așteptam să înceapă evenimentul, Ana Ciortea vine la mine, mă ia în brațe, mă pupă și zice: „Știi cine e soțul meu?” Zic, „Da, Domnul Chiribuță”. A continuat: „E cel mai cusurgiu om cu putință. Știi ce mi-a spus când a venit de la tine de la emisiune?! A zis că mai bine ca la tine la emisiune nu s-a simțit nicăieri”. Pentru mine a contat enorm! Acum te cred când îmi spui că oamenii din teatre știu despre mine. Până acum câteva zile, dacă mi-ai fi spus treaba asta, nu te-aș fi crezut. Emisiunea despre teatru a plecat ca o provocare pentru pentru mine, pentru că iubesc foarte mult filmele. Mi-am dat seama că avem niște actori fabuloși, niște actori extraordinari, actori care făceau și teatru în spectacole despre care nu vorbea aproape nimeni și care nu erau promovate. Dacă nu ești în bula potrivită pe rețelele sociale, informațiile despre aceste spectacole nu ajung niciodată la tine. M-a marcat moartea unui mare actor. A început atunci o frăsuială generală. Îl depângeau și-l lăudau toți dar eu nu-mi aminteam când l-am văzut ultima oară invitat la vreo emisiune.
– Acum salvezi edițiile pe un spațiu de stocare…
Da. Și toate sunt filmate. Iată avantajul de a-i putea avea filmați pe oamenii aceștia.
– Îți propun să călătorim prin cosmos și tu, bărbatul de 49 de ani, realizator… director de radio, să-i spui ceva puștiului Robert care stă uimit în fața difuzorului de radio de deasupra ușii, în casa bunicilor din Comuna Pantelimon. Băiețelul n-a crescut niciodată și nici difuzorul n-a fost dat niciodată jos… Undeva, în Cosmos, el continuă să se audă neîncetat…
Robert, să ții minte că toate emoțiile pe care le trăiești în momentul ăsta, toate sentimentele pe care le ai, toate împlinirile și neîmplinirile pe care le vei trăi, cu care te vei confrunta își vor pune amprenta asupta ta și te vor face să devii ceea ce sunt eu.
– Cred că frumos la radio e că oamenii sunt ascultători. Oamenii nu sunt spectatori… Radioul are o modestie, un bun-simț care nu face spectacol… Pentru mine, radioul a fost întotdeauna despre a fi ascultător. Nici nu îmi imaginam, de pildă, că Doru Dinu Glăvan e om. Eram obișnuită, în copilărie, să aud sintagma „al dumneavoastră, Doru Dinu Glăvan” sau „a relatat Doru Dinu Glăvan”, alăturat de Cotele Apelor Dunării. Radioul îmi părea ceva de neatins, ceva care va exista întotdeauna…
Am și eu o poveste asemănătoare. Realizam matinalul la Activ FM, dar lunea și joia mă trezeam și mai devreme, pentru că avea matinal la Radio România – și nu ajunsesem să lucrez acolo – Paul Grigoriu. Trebuia să-l ascult. Știam, învățasem pe dinafară formulele lui de salut. „Vă salut cu noaptea în cap și cu dimineața în sac, pe care o vărs pe masă, să aveți o zi frumoasă!” Erau lucruri pe care le așteptam, știam că vin și cu toate astea, le ascultam cu cea mai mare plăcere, urmând după aceea să mă duc să fac matinal, știind că nu mă voi ridica la nivelul lui. Dar am avut ocazia să îi fiu alături într-una dintre nopți. Probabil că nu multă lume își imaginează că așa stăteau lucrurile. Paul Grigoriu își pregătea emisiunea de la 22:00, cu o seară înainte. Asculta benzile și făcea ceea ce în radio se numește comperaj – ce se citește înainte de fiecare material… Atunci nu mi-a adresat niciun cuvânt, dar nici nu mi-a spus „dă-te mai încolo”. Știi… meseria care se fură! Am văzut ce făcea, iar când s-a făcut 4:30 dimineața, mi-a zis: „Acum mergem să ne bărbierim!”. Intra în emisiune aranjat, cu respect pentru ce făcea, deși era o emisiune de radio fără modalități video de redare. Mare om!