Abandonul kosovar este un abuz. Față de sport și publicul lui. 70 de minute de tergiversare, de tensionare crescândă a unui conflict artificial creat și probabil așteptat. Retragerea cu două minute înainte de finalul unei partide pe care nu au câștigat-o, dar nici nu au pierdut-o, vorbește de la sine. Kosovo nu a venit la București pentru fotbal. A venit pentru a vorbi lumii întregi despre problemele de acasă. Însă s-a purtat ca și cum ar fi fost în război cu lumea întreagă.
Imaginea vestiarului lor spune totul. Cuvintele sunt de prisos. Indiferent cât de balcanici am fi cu toții, de o parte și de alta a Dunării. Nu poți să aduci dezordinea de acasă, în casa altuia. În mod sigur, capitanul Amir Rahmani, de la Napoli, dar și Zhegrova, Muriqi și Muric, de la Lille, Mallorca și Ipswich Town, nu fac asta în Italia, Franța, Spania și Anglia. În lumea bună a fotbalului.
Ce nu înțeleg FIFA și UEFA
Dar lumea de la București nu este cu nimic mai prejos. Pe Arena Națională au fost mulți bărbați, femei și copii. Mai ales copii. Dornici să vadă o minge rostogolită pe iarbă sub lumina fascinantă a reflectoarelor, înainte de Craciun. Este lumea pe care ei o înțeleg foarte bine.
Și exact asta nu înțeleg FIFA și UEFA. Pentru că mâna întinsă se poate transforma foarte ușor în pumn. Iar cei loviți să nu aibă nu nicio vină. Greșeala de management este uriașă, dincolo de marea de emoții. Nu poți să planifici meciuri urmând criteriul regional, fără să iei în calcul contextul regional, mai exact frământările politice din acea regiune.
Răul cel mai mic
Doar pentru că ai decretat că fotbalul poate acționa ca un catalizator social. Chiar poate. Însă are nevoie de inteligență și bun simț pentru a face asta. Privit altfel, rămâne doar un pretext comercial. Și va fi din start un eșec.
Cândva, Africa de Sud și Iugoslavia, fiecare răscolită de necazuri la vremea ei, nu au jucat. Mai întâi și-au rezolvat problemele. Doar apoi le-au fost deschise porțile stadioanelor. Pentru că răul mai mic a înlocuit un rău mai mare. Nu se întâmplă azi în cazul Chinei sau al țărilor din Orientul Mijlociu. Și nici în ceea ce privește Kosovo.
Lumea nu e un vestiar
Problemele de acasă nu se rezolvă pe stadion. Aici vii cu problemele rezolvate. Totuși, nu e obligatoriu. Ești liber să nu accepți regulile și să nu intri în joc. Însă odată aflat în teren, te supui regulilor. Pentru că îți plac.
Nu poți ieși din teren și să pretinzi că ți-a fost luat dreptul de a juca, doar pentru că propriile tale reguli nu au fost acceptate.
Și mai presus de toate, lumea nu este un vestiar. Vestiarul este o parte a lumii. O lume care poate fi mai bună, atât timp cât fotbalul, sportul și oamenii lui se bucură de respectul cuvenit.