Plecând de la afirmațiile cancelarului german, istoricul Dominic Sandbrook și-a imaginat scenariul izbucnirii unui război European, într-un articol publicat de Daily Mail.
Este 29 octombrie 2018. Marea Britanie se confruntă cu cele mai sumbre momente. Pe câmpurile de luptă din Europa, Forţele armate britanice au fost umilite.
În lagărele de închisoare improvizate de pe continent, mii de bărbaţi tineri şi femei noastre zac fără speranță, testament al distrugerii ambiţiilor naționale.
De la măcelul din Belgia, la străzile pline de cicatrici din Atena, un continent întreg continuă să sângereze. În est, “ursul rus” își întărește dominația în mod inexorabil, un imperiu vechi care crește din ruinele visului european.
Ieri, după un șir de înfrângeri militare fără egal în istoria Marii Britanii, primul-ministru și-a dat demisia. Se vorbește despre un de un guvern de uniune naţională, dar nimeni nu-și face iluzii că va apărea un nou Churchill.
Pe străzile din Marea Britanie, bătrâni şi adolescenţi caută să ia poziţii defensive în aerul rece de toamnă. Dar, cu echipamente insuficiente şi muniţii inexistente, Garda Națională va mai trăi doar o săptămână.
Şi în tot acest timp, în cealaltă parte a Canalului Mânecii, forţele inamice fac pregătirile finale pentru inevitabila invazie. Unii vorbesc de predare; nimeni nu vorbeşte de victorie. Cu mai puţin de zece ani în urmă, milioane de oameni încă mai credea într-o Europă unită și paşnică. Cum s-a ajuns la asta?
Când viitorii istorici vor privi înapoi la umilirea noastră, ei vor realiza, cu siguranţă, că punctul de cotitură a fost săptămâna trecută, în octombrie 2011.
În mare parte uitat astăzi, evenimentul principal a fost încă un summit interminabil European de la Bruxelles – a 14-a încercare de a „salva euro” în doar 20 de luni.
În încercarea de a asigura sprijin german pentru un pachet de salvare de o mie de miliarde de euro, cancelarul german Angela Merkel a dat parlamentarilor germani un avertisment profetic înfiorător.
„Nimeni nu trebuie să creadă că încă o jumătate de secol de pace în Europa este de la sine înțeles. Nu este!”, a spus ea.
„Deci, eu spun din nou: în cazul în care euro se prabușeste, Europa se prăbuşeşte. Asta nu trebuie să se întâmple”, a adăugat cancelarul german. La acea vreme, mulţi observatori au luat în derâdere declarațiile lui Merkel, catalogând-o drept absurdă și melodramatică. Dar, după şapte ani, nimeni nu mai râde.
Ceea ce Merkel a înţeles – şi ceea ce mulţi lideri europeni au refuzat să recunoască – a fost faptul că Europa a era ameninţată de o combinaţie toxică între o spirală a datoriilor, recesiune economică, o creștere a anarhismului şi un colaps generalizat al încrederii în capitalism.
Lupte de stradă zilnice în Grecia
În acea săptămână, chiar și Catedrala Sf. Paul din Londra – a cărei supravieţuire a fost un simbol al rezistenței britanice în timpul ultimului război European – a fost închisă de către protestatarii anti-capitalism.
La momentul respectiv, părea un incident banal. Dar a fost doar semn pentru ce avea să vină, pentru că, prin februarie 2012, a fost cumplit de evident faptul că cel mai recent pachet de salvare a zonei euro au eşuat. În Grecia, protestele împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului s-au transformat în lupte de stradă zilnice, în timp ce o mare parte din Europa de Vest se scufunda în recesiune.
O lună mai târziu, o mulţime furioasă a invadat parlamentului grec, iar Grecia a anunţat că se retrage din zona euro. Peste noapte, piețele europene au fost lovite de cele mai mari pierderi din istoria financiară.
Revoltele se extind în Europa
Deoarece legea şi ordinea s-au prăbuşit pe străzile din Atena, Franţa şi Germania au trimis 5.000 de „menţinători ai păcii”, pentru a restabili calmul. Dar când au fost atacați cu cocktail-uri Molotov de demonstranţi, a devenit clar că era nevoie de măsuri mult mai drastice.
Între timp, colapsul grec trimitea unde de şoc în întreaga Europă. Cu atenția pieţelor îndreptate către Italia, şi catre guvernul lui Silvio Berlusconi care lupta pentru a menţine ordinea, a cincea mare economie a Europei se confrunta cu un mare risc.
În vara anului 2012, demonstraţiile anti-capitaliste din marile oraşe italiene s-au transformat în revolte. Când Berlusconi a trimis armata pentru a menţine ordinea, au explodat primele bombe în băncile de la Roma, Milano şi Torino.
Anti-capitalismul a cuprins imaginaţia unei generaţii. Şi alerta cu bombă de la Banca Angliei – când întregul oraş a trebuit să fie evacuat în urma avertismentelor împotriva măsurilor de austeritate – a fost doar prima.
În iulie 2012, trei persoane au fost ucise de o bombă plasată într-o bancă din Frankfurt. O lună mai târziu, 15 oameni au fost ucişi în Dublin. Iar în septembrie, în tragicele evenimente care nu vor fi niciodata uitate, 36 de persoane au fost ucise în explozii din Londra.
Până acum, demonstraţiile şi revoltele erau doar știri din jurnalele de seară. Dar faptul că Germania şi Franţa se străduiau să mențină în viaţă zona euro, au fost primele semne de un autoritarism nou perturbator.
Noul autoritarism
În Italia, unde guvernul Berlusconi a declarat o stare permanentă de urgenţă, conflictele din unele oraşe au degenerat în război civil.
Şi când Berlusconi a solicitat în mod oficial de asistenţă din partea partenerilor săi europeni, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care a câștigase alegerile din nou, în acel an, era preocupat doar să-și încordeze mușchii.
Până la sfârşitul anului 2012, pe străzile din nordul Italiei erau 15.000 trupe franceze și 14.000 de „menținători ai păcii” în Atena şi Salonic. Încet, dar sigur, continentul a alunecat spre confruntări armate.
Până în anul următor, o soluţie paşnică de implozie a Uniunii Europene părea din ce în ce mai puţin probabilă.
Ultimul summit de la Bruxelles, în martie 2013, s-a sfârșit atunci când multe naţiuni europene mai mici au refuzat să accepte propunerile Germaniei privind o mai mare austeritate fiscală şi integrare economică. Cu o viteză alarmantă, legăturile de unitate și pace s-au dezmembrat.
Cu o economie europeană înaintând către depresiune, mişcările naţionaliste au câștigat teren pe întregul continent.
„Capetele rase” mărșăluiau de la Madrid la Budapesta, străini şi imigranţi au fost victime ale unor abuzuri violente.
În timpul revoltelor din Spania, din primăvara anului 2014, 63 de oameni au fost ucişi într-o izbucnire de incendieri şi jafuri, care au dominat prima pagină a ziarelor.
Dar întreaga atenție era concentrată spre est. Nici o ţară nu a fost lovită mai greu de criza financiară decât Letonia, care, până în 2014, a ajuns la o rată a şomajului de peste 3%. Unul din trei cetăţeni fiind etnici ruşi, frustrarea economică s-a transformat, curând, într-confruntare naţionalistă.
La data de 12 august 2015, după zile de luptă pe străzile din Riga, armata rusă a trecut graniţa Letoniei, pentru „a restabili ordinea”, precum a asigurat Vladimir Putin. Dar declaraţia lui către poporul rus a spus o altă poveste.
„Criza din Europa este o oportunitate pentru Rusia”, a anunţat Putin. „Zilele de umilinţă au trecut; imperiul nostru va fi restaurat”.
Odată, Occidentul ar fi oferit ajutor Letoniei. Era membru al Uniuni Europene și al NATO – desi noul izolaţionism american spunea că aderarea la NATO
nu are, efectiv, nici o valoare.
Dar din moment ce trupele franceze erau angajate în acțiunile din Grecia şi Italia, Paris-ul a refuzat să intervină.
În Londra, noul prim-ministru, Ed Miliband, a asigurat naţiunea că nu va mai angaja trupele britanice pentru a ajuta „o ţară îndepărtată de care nu ştim nimic”. La Moscova, mesajul era clar. Şase luni mai târziu, „pacifiștii” ruşi au trecut graniţa în Estonia, iar în luna martie 2016, armata lui Putin a ocupat Lituania, Belarus şi Moldova.
Când a apărut reacția Bruxelles-ului, Kremlin-ul a subliniat că menținătorii păcii europene se aflau deja pe strazile din Atena, Roma şi Madrid. “De ce ar fi regulile diferite în est?”, a spus Putin.
Şi, într-adevăr, el a avut dreptate. Chiar şi în Paris, au existat intervenții nemiloase pentru suprimarea disidenţei civile – justificate ca măsuri pe termen scurt pentru a opri creşterea terorismului anti-capitalist.
Reîncarnarea lui Napoleon Bonaparte
În vara aceea, Sarkozy a modificat Constituţia franceză, astfel încât el să poată candida pentru un treilea mandat, susţinând că stabilitatea contează mai mult decât subtilităţile juridice. Acum, când a început să se vadă ca fiind reîncarnarea lui Napoleon Bonaparte, își introducea ostentativ mîna în mantaua sa militară.
În octombrie 2011, el i-a spus lui David Cameron să tacă, susţinând că Europa s-a „săturat” de consultanţa britanică. Acum, el pare să fi devenit pur şi simplu anglofob. Criza a fost „creată la Londra”, a spus Sarkozy la un post francez de televiziune, în august 2016.
„Dar vremea Marii Britanii s-a sfârșit. Viitorul se află într-un est rus și un vest european – adică un vest francez”.
Pentru unele ziare britanice, cuvintele lui au fost o dovadă a unei alianţe nerostite între Moscova şi Paris, îndulcită cu petrol și gaze rusești. Şi, de acum, ambiţiile napoleoniene păreau să se fi înrădăcinat în mintea preşedintelui francez.
Cu cinci zile înainte de Crăciun, în 2016, Sarkozy a spus în fața unei mulţimi aclamatoare, la Vichy, că „toţi membrii Uniunii Europene trebuie să îmbrăţişeze pe deplin proiectul nostru şi să adere la moneda euro, sau vor plăti scump”.
În Marea Britanie, discursul său a provocat o furtuna de indignare. Mulţi sugerau că, Ed Miliband ar fi fost fericit să adere la moneda euro. Dar slabul prim-ministru a fost aproape complet exclus de cancelarul Ed Balls, care a insistat asupra faptului că Marea Britanie pur şi simplu nu îşi putea permite să se alăture unei monede franco-germane abuzive.
Deoarece Franţa și-a înăsprit presiunea, agricultorii francezi ardeau importurile britanice în afara porturilor Canalului Mânecii, Miliband a clacat și și-a dat demisia, preluând un post de profesor la Harvard.
Într-o încercare disperată de a-și revigora popularitatea, Ed Balls a anunţat că a început negocierile privind desprinderea Marii Britanii de Uniunea Europeană – chiar dacă Franţa şi Germania au amenințat că vor bloca această „piraterie naţionalistă ilegală”. Dar evenimentele de peste Canalul Mânecii au luat o întorsătură sângeroasă şi decisivă.
Belgia, inima Europei
De ani de zile, Belgia a fost schilodită de antagonismul dintre vorbitorii de limbă olandeză, flamanzi şi valonii vorbitori de limbă franceză.
Ţara nu a avut un guvern propriu din vara anului 2010, fiind conduși întâi de către o coaliţie şi, apoi, din 2014, de către Uniunea Europeană. Dar în vara anului 2017, „gălăgia inter-comunitară” din centrul Bruxelles-ului a devenit cumplit de brutală. Din Valonia, au venit rapoarte că vorbitori de olandeză au fost bătuţi scoși din casele lor. Pe 1 august, Sarkozy a trimis trupe franceze. „Bruxelles-ul este inima Europei”, a spus el. „Ceea ce înseamnă că aceasta este, de drept, parte din Franţa”.
Marea Britanie și ultima provocare
Pentru Marea Britanie, aceasta a fost provocarea finală. Toate partidele au convenit că, datorită angajamentului Marii Britanii de a apăra independenţa belgiană, nu are de ales și trebuie să/și trimită propriile trupe.
Evenimentele din următoarele câteva luni fac rău la citire. Chiar şi în 2011, Marea Britanie avea doar 101.000 de soldaţi, față de cei 123.000 ai Franţei, iar anii de reduceri de cheltuieli și-au luat tributul.
Prin 2017, forţele terestre din Marea Britanie au scăzut la doar 75.000. Şi când luptele au izbucnit între forţele de pace franceze şi britanice la marginea orașului Ghent, nimeni nu se îndoia de victoria francezilor.
Asa se face ca, un an mai tarziu, Marea Britanie se afla în cel mai mare declin. Ajutată de trupe auxiliare spaniole şi italiene, susţinută de bani germani şi susţinută de Rusia neo-imperialistă, armata franceză a pătruns în cealaltă parte a Canalului Mânecii şi au tăiat țara în bucăţi. Americanii ne-au părăsit, în timp ce fiecare săptămână aduce revolte proaspete anti-război şi anti-capitalism. Rafturile sunt din ce în ce goale; moralul naţional a fost lovit din plin.
În Scoţia, sondajele arată că mai mult de 70% din populație dorește independenţa; în Irlanda de Nord, bombele the Real IRA (Adevărata IRA), o aripă disidentă a Armatei Republicane Irlandeze, explodează aproape zilnic.
Săptămâna trecută, adresându-se unei mulţimi vaste Bruxelles-ul ocupat de fancezi, Nicolas Sarkozy a declarat că este „timpul să se șteargă pata de la Waterloo”. „Marea Britanie a fost întotdeauna parte a Europei, chiar dacă acestea a refuzat să recunoască”, a spus el. „Este timpul să le urăm bun venit în familia noastră. Cu forţa, dacă este necesar”.
Câțiva extremiști vorbesc de rezintență până la ultima suflare. Dar nimeni nu crede în mod serios că Marea Britanie poate rezista mult timp. Drapelul Marii Britanii atârnă zdrenţuit şi părăsit; zilele de glorie sunt demult apuse. La Bruxelles, noii stăpâni se pregătesc pentru victorie. Chiar şi acum, transformarea destinului britanic pare aproape incredibil. Cu șapte ani în urmă, discursul Angelei Merkel privind ameninţarea la adresa păcii părea puțin plauzibilă, chiar absurdă. Ce tragedie nu am ascultat atunci când mai aveam o şansă!
