Jurisprudenţa americană ajută la explicarea unuia dintre puţinele aspecte luminoase din economia administraţiei Obama – boomul producţiei de gaze de şist şi al petrolului. SUA s-au clasat pe locul 159 în materie de creştere a PIB-ului anul trecut, dar în producţia de gaze naturale sunt acum numărul unu.
Cum de s-a întâmplat acest lucru? Parţial se datorează geologiei şi parţial leadership-ului tehnologic american în dezvoltarea fracturării hidraulice şi a forajului orizontal.
Elementul care a asigurat SUA acest avantaj este acela că riscurile dezvoltării timpurii au fost în mare parte suportate de mici întreprinzători, care au forat pe terenuri private. Aceşti dezvoltatori energici au fost treptat capabili să cumpere concesiuni de petrol, gaz şi minerale de la proprietari privaţi în timp ce au colectat suficiente date geologice pentru a coopta producători comerciali.
De exemplu, Barnett Shale din Texas, o formaţiune stâncoasă solidă care a îndepărtat speculatorii ani de zile. Compania Mitchell Energy & Development Corp cu sediul la Houston a perfecţionat în 1980 tehnicile de foraj orizontal iar până în 1996 a produs gaze de şist de la Barnett.
Jason Dvorin, un partener în compania Dvorin LLC din Dallas de leasing şi explorare de petrol şi gaz a relatat că atunci când tatăl său a auzit despre succesul lui Mitchell, a decis să se implice petrecând ani de zile în explorarea gazelor de şist de la Barnett. În 1997, tatăl şi fiul au început să cumpere arende individuale pentru drepturile de exploatare de minerale, petrol şi gaze, la preţul de 25-50 de dolari acrul. Până când şi-au vândut contractele de leasing productive, la sfârşitul anului 2007, Dvorin aminteşte că au valorat 30.000 de dolari acrul. ‘Chiar şi astăzi, pe o piaţă în depresie, operatorii plătesc încă 1.500 dolari acrul.
Între timp, unii dintre proprietarii care au închiriat drepturile lor minerale unor companii, cum ar fi Dvorin, au primit redevenţe în valoare de cel puţin 12,5% din valoarea producţiei. Aceasta a încurajat în continuare leasingul şi explorarea, a impulsionat interesul popular pentru fracturarea hidraulică şi a adus dezvoltare în regiuni defavorizate anterior, cum ar fi Pennsylvania de Vest şi zona Bakken din Dakota de Nord.
Europa, care stă pe rezerve de gaze de şist estimate la aproximativ 639 de miliarde de metri cubi, rămâne încă puternic dependentă de importurile de gaze din Rusia. Guvernele din Franţa şi Bulgaria au interzis fracturarea hidraulică pe motive de siguranţă îndoielnice, în urma presiunilor populaţiei lor. Ar putea să nu fie cazul dacă fermierii francezi, de exemplu, ar fi în măsură să profite de bogăţiile care se află în subsolul proprietăţilor lor.
Ţări cum ar fi Polonia şi Marea Britanie sunt dispuse să-şi dezvolte potenţialul privind gazele de şist. Totuşi, în ambele ţări absenţa unor drepturi private privind mineralele a întârziat explorarea şi producţia.
În 2008, Cuadrilla Resources, cu sediul în SUA a obţinut o licenţă de explorare a subsolului pe circa 297.000 de acri, în Lancashire, Marea Britanie. De atunci şi-a finalizat testele, negociind acorduri de utilizare a suprafeţei cu proprietarii de terenuri şi a obţinut aprobările privind planificarea, situaţia sanitară şi siguranţa de care au nevoie înainte de a aplica pentru o licenţă în scopul de a produce şi comercializa gazul. Aceste negocieri finale vor dura cel puţin un an, după ce vor începe la mijlocul anului 2013.
În ceea ce priveşte Polonia, Exxon Mobil a renunţat recent la o concesiune regională mare, atunci când cele două puţuri de testare nu au îndeplinit aşteptările. Pentru o companie de dimensiunea Exxon, ar putea să nu fie profitabil să foreze fără rezultat în Polonia, atunci când se poate concentra pe perspective mai puţin riscante în altă parte. Dar dezvoltatorii mai mici ar putea fi dispuşi să îşi asume riscuri şi să exploreze geologia mai temeinic dacă ar obţine drepturi private la resurse.
În timp, poate chiar francezii vor recunoaşte oportunitatea pierdută şi ridica interdicţia privind fracturarea hidraulică. Dar lecţia mai profundă este că e vorba de o revoluţie ce a avut loc nu prin planificare guvernamentală sau previziune, ci printr-o combinaţie de asumare individuală a riscurilor şi proprietate privată. Europenii ar putea beneficia făcând mai mult pentru a extinde latitudinea ambelor, conchide WSJ.
