Campania de mobilizare a Rusiei se desfășoară de aproximativ o săptămână, deja. Unii dintre noii recruți au fost deja trimiși pe front fără niciun fel de pregătire; alții dorm pe jos în barăci care arată mai degrabă ca niște celule de închisoare. Mulți au fost forțați să cumpere pe banii lor materiale medicale de bază și uniforme, iar în unele cazuri, recruților li s-au dat arme ruginite. Site-ul Meduza a vorbit cu ruși care au luat deja parte la războiul împotriva Ucrainei – ca soldați contractuali sau mercenari.
Notă: Numele din acest reportaj au fost schimbate.
Kirill, soldat pe bază de contract
„Dacă e să fiu sincer, toți vor muri acolo. Vor fi mutilați și uciși. Asta nu e o armată antrenată! Eu, de exemplu, am servit [ca soldat pe bază de contract] pentru o perioadă lungă de timp, apoi am ales să merg eu însumi [pe frontul din Ucraina] – și tot m-am trezit nepregătit. Chiar din prima zi, mi-am dat seama că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
Când am decis să merg în Ucraina, eram un patriot convins. Credeam că acolo existau formațiuni naziste de un anumit fel, cum ar fi Sectorul de Dreapta, [Batalionul] Aidar, [Batalionul] Azov. În plus, mă uitasem la o grămadă de filme [rusești] precum Solțepiok și Opolcenoșka. În plus, toate canalele Telegram și TV erau concepute pentru a ne pompa [acele lucruri în] creiere.
Dar chiar și în timp ce încă eram conduși peste graniță în Ural, mi-am dat seama că noi eram ocupanții, noi eram fasciștii. Eu […] stăteam pe bancheta camionului și priveam scenele care treceau. Ce lăsam în urmă. Toate acele sate distruse din Harkov. Mi-am dat seama că, de fapt, distrugeam o țară. Împreună cu populația sa civilă.
Treceai printr-un sat și copiii ieșeau în fugă pe șosea și făceau gesturi (obscene) după tine (…). Pur și simplu nu puteam să înțeleg asta. Lumea era cu susul în jos; mă simțeam gol pe dinăuntru. Îți dai seama că toată viața ta de până atunci a fost o ficțiune. Un balon de săpun.
Am călătorit așa până la Izium [în regiunea Harkov]. Am petrecut trei zile pe linia frontului – și am primit un alt semnal de alarmă când propria noastră artilerie a tras asupra noastră. Apoi au început acele comenzi stupide…
Am servit de mai multe ori și îmi dau seama când sunt trimis la măcel. Și i-am spus imediat tipului cu epoleți mari să se ducă naibii: „Nu sunt doar o monedă de schimb! Sunt un soldat al armatei ruse! Nu poți să mă arunci așa, pur și simplu, sub autobuz!”. La care el mi-a răspuns: „Sunteți cu toții doar carne de tun. Sunteți al treilea grup de oameni care formează acest batalion. Știți unde au murit primele două grupuri? Și voi veți muri aici”. Apoi i-a spus comandantului meu: „Trimiteți carnea”.
Încercau să avanseze și ne-au aruncat într-o fortăreață ucraineană, unde tancurile, artileria și mitralierele operau toate. Iar ucrainenii aveau sute de soldați, în timp ce noi aveam doar 40 de oameni.
Te trezești ca o persoană, iar până seara, ai devenit altcineva. Treci prin metamorfoze atât de intense încât te sperie. Te sperie cât de orb erai jos. Și surd.
Am zăcut într-un șanț timp de două sau trei zile – și am plecat cu primul vehicul pe care l-am văzut. Am sărit în primul vehicul care a părăsit pozițiile noastre pentru a lua mâncare și muniție. La început, mi-au spus: „Nu luăm refugiați”, dar le-am spus: „Am o armă, așa că mă veți lua într-un fel sau altul”.
[…]
Este o perioadă înfricoșătoare: 1922-1939 o ia de la capăt, 100 de ani mai târziu. Și chiar vreau să le spun [noilor recruți] că ar trebui să se întoarcă cu toții – oricât de mulți ar fi – și să se întoarcă spre Moscova.
Chiar și atunci când am încercat să le explic lucrurile oamenilor, ei nu m-au ascultat. Nimeni nu crede în cuvinte, înțelegeți? Și eu am fost așa – și a fost o vreme în care oameni care fuseseră deja în Ucraina au încercat să mă convingă să renunț. M-au sunat chiar de pe front și mi-au spus să nu mă gândesc la asta.
Când mă uit la [oamenii care se mobilizează acum], mă văd pe mine acum trei luni. Dar nu am nicio simpatie pentru ei. Dacă aveți de ales, alegeți viața! Sigur, s-ar putea să fie închisoare pe viață; sigur, statul te va considera un criminal – pentru că tu vei ști că nu ești un criminal. Nu vei ucide pe nimeni. Nu vei împușca pe nimeni.
Noi suntem fasciștii – pe bune. Noi suntem fasciștii. Nu există un alt cuvânt pentru asta. Chiar se întâmplă o denazificare în Ucraina chiar acum – nu pentru Ucraina, ci pentru noi”.
Anatoli, mercenar
Am primit o citație zilele trecute. L-am sunat imediat pe comisarul militar și i-am spus unde se poate duce. El s-a simțit ofensat: „De ce îmi vorbești așa?”. Păi, cum să vorbesc cu dumneavoastră, tovarășe colonel? Am făcut șase luni acolo [în Ucraina, ca parte a grupului Wagner]. Vă bateți joc de mine cu asta?
„Nu știam că tocmai te-ai întors de acolo!” Ei bine, bineînțeles că [Wagner] nu a împărtășit această informație – oficial, a fost ca și cum nici măcar nu am fi fost acolo.
Iar comisarul militar știe foarte bine cine a fost cel care a vorbit – m-am prezentat și toate cele. Mi-a spus: „Ei bine, veniți aici, o să rezolvăm problema”. Nici vorbă să mă duc acolo – înțeleg foarte bine că mi se vor pune cătușe, mă bagă în tren și mă trimit departe.
M-au sunat deja o grămadă de băieți proaspăt mobilizați: „Ce să fac? Unde să mă duc?”. Du-te, le spun eu, servește. Le-am spus ce cizme să-și cumpere și cum să se comporte acolo.
Unii dintre prietenii mei au avut recent copii – teoretic, acei oameni nu pot fi înrolați. Dar ei îi înrolează oricum. Oamenii se iau cu mâinile de cap; nu știu ce să facă. O mulțime de oameni au credite și ipoteci – cine le va plăti acum?
Nu înțeleg ce va realiza această mulțime de oameni. Dacă noi, profesioniștii, am luat bătaie acolo, ce cred ei că vor face? Cel mai bun scenariu este ca ei să rămână în rezerve [în Donbas]. Cel mai rău este că vor muri ca niște eroi. Sunt două opțiuni.
Mai ales dacă sunt aruncați acolo după o săptămână de antrenament. O săptămână – asta nu înseamnă absolut nimic! Unitățile de luptă au nevoie de cel puțin o lună până la o lună și jumătate pentru coeziunea unității.
[…]
Tipii ăștia [proaspăt recrutați] din IT și altă carne de tun – ce vor face? Nu vor schimba nimic [pe front] și nu vor rezolva nimic. Un prieten de-al meu a avut un fiu care a servit timp de un an – și a primit și el o citație. Nu a simțit nici măcar mirosul de praf de pușcă – poate că a tras de două ori cu o armă în tot timpul serviciului său. Atunci pentru ce îl trimit? Ce se va întâmpla cu el? Pur și simplu nu înțeleg. Nu pot să mă gândesc la asta.
Atunci de ce să recrutezi acești 300.000 de oameni? Cred că va fi un blocaj total: NATO împotriva Rusiei. Sper că nu-i vor arunca imediat pe acești recruți pe front și că, în schimb, vor petrece ceva timp antrenându-i. Ca să existe o rezervă care să fie pregătită de luptă. Și atunci [dacă va exista o confruntare directă cu NATO] vor fi gata imediat ce se va da comanda.
Toată lumea este speriată. Și eu sunt speriat, ca să fiu sincer. Ceva rău se apropie cu toată forța – pot să simt asta.
Chingiz, soldat pe bază de contract
Asta [mobilizarea] este o dovadă că armata a fost învinsă. Și înrolează pe oricine și pe toată lumea. Multă lume nu înțelege, dar așa stau lucrurile: Armata profesionistă a Rusiei a fost distrusă în ultimele șase luni – și acum recrutează întreaga rezervă.
Eu însumi am fost soldat pe bază de contract – și am primit o pregătire inadecvată. Reportajele foto [despre instruire] sunt un lucru – dar prin rezultatele [pe front] au arătat că totul a fost un sat Potemkin.
Chiar și noi am avut pierderi uriașe. Iar acum este doar o mulțime de oameni cărora li s-a dat un formular. […] Ce diferență vor face ei [pe front]? Pur și simplu vor muri degeaba. Aceștia sunt doar civili care și-au făcut serviciul militar [obligatoriu] la un moment dat.
Toți cei care se află acolo [în Ucraina] în acest moment vor doar să se întoarcă acasă. Vor ca cineva să vină să-i înlocuiască. Chiar și [colegii mei militari] care au susținut războiul au vrut să se întoarcă acasă: „Trebuie să luăm măcar o pauză acasă pentru o lună sau două – apoi ne putem întoarce și să învingem gunoaiele fasciste”.”
[…]
Un prieten de-al meu care a fost recrutat ar trebui să plece [în Ucraina] peste două săptămâni. Teoretic, el este împotriva războiului. Dar poziția lui… nu o înțeleg. „Ei bine, bine. Pe mine m-au recrutat, deci cred că mă duc”. E așa de docil. Nu-mi place asta – am încercat să-l conving să se răzgândească. Dar el zice: „Ce, să merg la închisoare un an? E mai bine să-i ajut pe ceilalți”. Asta a devenit o frază standard: „Trebuie să-i ajut pe ceilalți”. Dar toți băieții decenți au ieșit deja de acolo.
M-am gândit mult la originea acestei deferențe. Este ca și cum ai încerca să le explici oamenilor că Rusia este agresorul, Putin este agresorul. Și că „protejarea Patriei” într-o țară străină, în timp ce le distruge orașele, totul pare suspect. Că nu Ucraina este cea care a atacat prima, ci Rusia. Dar toți au același argument: „Păi, și dacă venea NATO? Și, în plus, ucrainenii sunt naziști”. Genul ăsta de lucruri. […]
Le spun: „Păi, și dacă ar veni NATO, atunci ce se întâmplă? Viața noastră s-ar înrăutăți? Și ce – de parcă viața voastră ar fi bună acum?”. Ei nici măcar nu au argumente bune despre motivul pentru care NATO este rău – ei doar repetă mantrele [pe care le aud la televizor]. Despre cum „Rusia a fost forțată să lanseze acest atac preventiv, pentru că altfel NATO ar fi venit până la granițele noastre”.
[…]
Am fost [în Ucraina] în ianuarie – și este adevărat: cu toții am crezut că mergem acolo doar pentru exerciții militare. […] Am văzut cât de nepregătită era armata rusă. Noi continuam să avansăm, iar ei continuau să ne bombardeze. Apoi am ajuns la Kiev, am făcut tranșee, iar ei au început să ne bombardeze din nou. Așa a fost tot războiul.
Civilii fugeau de noi: tot intram în sate goale. Familiile care au rămas au agățat steaguri albe și au rămas în casele lor. În Buzova [un sat din apropierea Kievului], am văzut o familie cu un copil care suferea. Mama lui plângea – am văzut-o chiar eu – și îi spunea că nu poate chema o ambulanță. Din cauza războiului. Copilul suferea foarte mult. [Avea] cinci ani. Și câteva zile mai târziu, am aflat că murise. Ceea ce înseamnă că a murit din cauza noastră. Pentru că noi am mers acolo”.
