Cei doi mari aliaţi regionali se află într-adevăr într-o fază convulsivă care ar putea duce la o totală modificare a raporturilor de forţă în regiune. În ambele cazuri putem vorbi de un autism politic acut. Iranul, în ciuda presiunilor internaţionale şi chiar a ameninţărilor cu o intervenţie militară, continuă să-şi dezvolte programul nuclear destinat, nimeni nu se mai îndoieşte de acest lucru, fabricării bombei atomice.
Într-un moment în care Israelul şi Statele Unite imaginează scenarii de atac asupra instalaţiilor nucleare iraniene, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad anunţă cu „mândrie” că ţara sa şi-a pus în funcţiune noi centrifuge destinate producerii de combustibil nuclear. Iranul avea deja 6000 de asemenea dispozitive, acum are 9000. Pentru a rezuma, mesajul ayatolahilor este simplu, ei vor continua sa dezvolte acest program de natură să transforme Iranul în putere nucleară.
Şase rezoluţii ONU şi sancţiuni severe impuse Iranului n-au reuşit deci să convingă Republica islamică să-şi modifice linia politică. Iar unii strategi cred chiar că regimul de la Teheran mizează pe un conflict cu Occidentul pentru a se regenera, pentru a-şi exalta şi mai mult discursul naţionalist şi, mai ales, pentru a înrola un tineret rebel.
Regimul sirian, marele aliat al Iranului în regiune, confruntat cu o insurecţie fără precedent, recurge în aceste zile la noi gesticulaţii de circumstanţă pentru a calma spiritele revoltate. Preşedintele Bashar al-Assad continuă, pe de o parte, să trimită tancurile împotriva oraşelor şi cartierelor rebele, iar pe de altă parte promite reforme spectaculoase, care vin prea târziu. Mai nou, el anunţă că, în virtutea noii Constituţii, Partidul socialist Baas nu va mai fi predominant în societate şi că Siria va intra în era pluralismului politic.
Sirienii sunt de altfel invitaţi pe 23 februarie să aprobe prin referendum aceste modificări. Aceste promisiuni, în mod ciudat şi paradoxal, sunt aplaudate mai tare la Moscova decât de sirieni înşişi. Rusia, aliatul tradiţional al Siriei, îi critică de altfel pe occidentali că încearcă să provoace izolarea internaţională a regimului de la Damasc, în loc să promoveze dialogul.
Joi, ministrul de Externe rus Serghei Lavrov va discuta de altfel despre Siria cu omologul său francez Alain Juppé, în cadrul unei întâlniri programate la Viena. Franţa cere deschiderea unor coridoare umanitare în Siria. Cei doi demnitari vor analiza şi propunerea Ligii Arabe de trimitere a unei forţe de interpunere în Siria, formate din forţe ONU şi forţe arabe, ceea ce oricum ar presupune întâi o încetare a focului. Tot joi ar urma ca Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să se pronunţe pe marginea unei rezoluţii de condamnare a regimului de la Damasc, după ce Consiliul de Securitate ONU a respins toate propunerile de rezoluţie în acest sens, Rusia şi China, prin dreptul lor de veto, fiind la originea acestor blocaje.
În Franţa, cotidianul Libération a publicat miercuri un interviu cu un imam salafist din Siria, refugiat în Liban, care lansează tot felul de apeluri în vederea unei intervenţii occidentale în ţara sa pentru alungarea regimului încarnat de Bashar Al-Assad. Acest apel, şi mai ales faptul că vine de la un membru al curentului salafist, care este cea mai întunecată ramură a rigorismului islamic, vorbeşte despre cât de complicată este situaţia confesională, etnică şi socială din Siria. Spectrul unei „revoluţii” de care să profite – cum a fost cazul în Egipt şi Tunisia – în primul rând islamiştii, se profilează deci şi în Siria.
