În zona Euro, singura ţară care mai are creştere economică e Germania, fapt care dă naştere unei întrebări importante: de dragul uniunii monetare, oare are Berlinul chef să salveze constant aceste state?
Toate păreau să se liniştească până în momentul în care s-a trezit Fondul Monetar Internaţional să mai dea nişte veşti proaste. Italia e aproape un caz pierdut – cam asta se putea citi printre rândurile previziunilor trimestriale ale Fondului care afirmă că Roma îşi va rata ţintele bugetare cel puţin pe următorii doi ani. De buget echilibrat nu s-ar pune problema până cel devreme în 2018. Ştirea şoc este însă cea despre Franţa pentru că de la Grecia, Portugalia şi Irlanda oricum nu aveam cine ştie ce aşteptări, scrie RFI Romania.
În aceste condiţii revine în actualitate un concept vehiculat anul trecut şi respins vehement în special de Germania: uniunea de transfer. Să traducem. Vorbim despre o uniune monetară care mutualizează datoriile şi pierderile între membrii săi astfel încât să se poată ajunge la un echilibru agregat. Bineînţeles că Berlinului nu-i convine un asemenea mecanism pentru că ar fi singurul stat care ar trebui să plătească pentru toţi ceilalţi colegi de club. Dar în acest caz nici nu putem vorbi despre rezolvarea crizei Euro. Toate măsurile adoptate până în prezent sunt un tratament al simptomelor, bineînţeles nu al cauzelor. Eram obosiţi anul trecut de interminabilele summituri şi ne-am luat o pauză prin intermediul mecanismelor de stabilitate şi al Pactului Fiscal. Dar pauza mai are puţin şi se termină…
Discutăm aiurea despre gaze de şist şi energie eoliană (The Guardian)
Nu a fost o săptămână bună în Marea Britanie pentru dezbaterile despre alternative la energia din surse fosile. Practic, exploatarea gazelor de şist a primit undă verde din partea Societăţii pentru Geologie care a concluzionat că riscul seismic al acestei proceduri este scăzut. În acelaşi context, mâine va fi lansată strategia privind energia eoliană. Dar discuţia e pervertită din start. Cum se pot aproba două strategii atât de divergente din punct de vedere al protecţiei mediului?
Cei care militează împotriva gazelor de şist ar trebui să se folosească de singurul argument pertinent pe care îl pot utiliza: dacă Europa este serioasă în privinţa reducerii emisiilor de bioxid de carbon, atunci ar trebui să nu demareze noi exploatări care contribuie la deteriorarea mediului. Şi de ce nu o fac? Păi pentru că au dreptate atunci când afirmă că nu există voinţă politică pentru o strategie fezabilă în domeniul energiilor regenerabile. Şocant este însă alt detaliu: campania anti-gaze-de-şist se aseamănă izbitor cu cea anti-energie-eoliană.
În primul rând se vorbeşte despre estetica surselor de energie. Mulţi se plâng de aspectul văilor împânzite de turbine eoliene, acum se plâng de săpăturile în zonele zăcămintelor de gaze. Dar totuşi, acesta nu poate fi un argument valabil într-o dezbatere raţională. Sau măcar nu unul suficient. Ar trebui discutat despre geologie, despre impactul asupra biosferei, despre efecte secundare greu de văzut cu ochiul liber, despre costuri şi output, despre sustenabilitate pe termen lung, structuri de acţionariat şi multe multe altele. Nu se întâmplă, dar în acestă campanie de dezinformare mizeră se întâmplă totuşi ceva: toată lumea pierde din vedere interesul general al unei ţări şi al unei populaţii.
Jean- Luc Mélenchon, copilul minune al campaniei electorale franceze (Le Monde)
Cercetătorii politici francezi sunt de acord la unison: cel mai frapant aspect al actualei campanii pentru preşedinţia Franţei este dinamica creată de Jean- Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi, mai pe româneşte, al comuniştilor din Hexagon. Vedem că, în ciuda istoriei, această cultură politică marginalizată începe să-şi redovedească trăsăturile perene în societăţile europene. Nu degeaba, Mélenchon aproape a ajuns să fie al treilea candidat în majoritatea sondajelor.
Este un personaj carismatic şi are un discurs extrem de bine articulat. Joacă o carte foarte bună în pokerul societăţii franceze, anume cea a îngrijorărilor populaţiei în contextul globalizării. Să nu uităm că Franţa este, din economiile dezvoltate ale lumii, cea cu cele mai mari dificultăţi de afirmare în acest context mondializat.
Cu toate acestea, ascensiunea remarcabilă a lui Jean- Luc Mélenchon nu i se datorează numai lui sau talentelor personale. Vorbim aici despre o cultură politică a comunismului francez care a reuşit să supravieţuiască chiar şi momentului 2007 când mişcarea nu a întrunit mai mult de 2% din voturi. Această cultură este prezentă nu numai la electoratul Partidului Comunist, ci şi în rândurile alegătorilor de extremă stânga (anarhiştii) şi în cele ale socialiştilor, care de multe ori se plâng că formaţiunea lor ar derapa către centru şi nu ar fi destul de la stânga spectrului politic.
Jean- Luc Mélenchon poate deveni o problemă serioasă pentru Francois Hollande, candidatul socialist la preşedinţie. În 1978, socialiştii au pierdut în faţa conservatorilor din cauza unui reviriment puternic al comuniştilor. Acum, Mélenchon este oricum bine cotat în sondaje. Dacă mai adăugăm şi că circa o treime din alegători se decid unde pun ştampila chiar în cabina de vot, atunci turul I al prezidenţialelor poate produce nişte surprize.
