de Octavian Bădescu
“Statul este cel mai prost administrator” este deja o axioma.
Iar explicatia este simpla – lipsa proprietatii private, a interesului individual de a gestiona eficient resursa, de a-i prezerva si maximiza valoarea.
Administratorul politic, din motive pe care nu are sens sa le mai detaliem aici, urmareste extractia de resursa, de valoare, de beneficii din proprietatea statului, teoretic a tuturor, dar in fapt a nimanui.
Structural, politicul urmareste accesul si prezervarea la parghiile de administrare a unor resurse care nu ii apartin, utilizand beneficiile in acest scop si maximizand rezultatele pentru propriile interese.
Prin urmare, orice partid politic care urmareste interesul general, bunastarea cetatenilor, va trebui sa vizeze separarea activitatii de “reglementare” – atribut pe care nu il poate si nu ar trebui sa il delege altor grupuri de interese precum o face in prezent – de aceea de “administrare de resurse publice”, de resurse naturale, infrastructura drumuri si utilitati, active imobiliare, de gestionare a unor domenii precum educatie, sanatate samd.
Statul ar trebui sa exercite un rol limitat in toate aceste aspecte de tin de “administrare”.
Resursele naturale, de infrastructura si activele ce se agla actualmente in proprietatea diferitelor structuri ale statului se vor gestiona mult mai eficient in regim de proprietate privata, dar disipata si cat mai local posibil.
Fara a intra excesiv in detalii de ordin tehnic, insa din perspectiva practica, aceasta poate fi facuta prin plasare acestor resurse in cadrul unor fonduri/companii publice, ale caror actionari sa fie direct contribuabilii, nu institutiile statului, in functie de contributia respectivilor cetateni la bugete, practic in functie de impozitele platite. Actionariat, cu o structura intr-o forma fluida, variabila in timp.
Cetatenii platitori de taxe si impozite vor fi astfel direct interesati de utilizarea eficienta a resurselor, de costurile de administrare si de preturile (de echilibru) cu care aceste resurse sunt puse la dispozitia consumatorilor, implicit si a lor, dar si la dispozitia celor care nu sunt cetateni si locuitori ai teritoriului. Toate trebuie sa fie corecte, in respect fata de partenerii straini, dar urmarindu-se in primul rand beneficiul cetatenilor romani. Si actionarii vor putea obtine venituri din dividende, ca proprietari efectivi.
Un partid pentru oameni trebuie sa creeze premisele existentei unei proprietati private disipate, corect arhitecturate, cat mai multi cetateni devenind proprietari ca persoane fizice si fiind astfel stimulati sa ramana pe aceste meleaguri de ale caror resurse se vor bucura si pe care le vor respecta.
Iar cererea pentru cetatenia romana si pentru rezidenta va fi in crestere, Romania, acest teritoriu, va avea din ce in ce mai multi “clienti”.
“Secretul” administrarii eficiente a unor astfel de fonduri ce au in proprietate tot ceea ce inseamna “resursa publica” este ca societatile de management care le administreaza sa aiba exact aceeasi structura a actionariatului precum fondurile in sine, astfel incat administratorul sa nu poata prejudicia actionarul sau oricum, sansele de a o face sa fie semnificativ diminuate.
Iar reprezentantii alesi ai populatiei sa se ocupe de partea ce tine de reglementare, desigur intr-o forma cat mai consultativa cu putinta, cat mai apropiata de democratia directa, pe care tehnologia actuala o permite intr-o masura mult mai mare ca in trecut.
