Discuţiile în vederea combaterii crizei datoriilor nu duc lipsă de viziuni îndrăzneţe. Există tot felul de sugestii: de la înfiinţarea „Statelor Unite ale Europei” la o Europă după modelul Confederaţiei Helvetice. Dar soluţiile concrete, care să ducă la ieşirea din criză, sunt rare. Unii sunt de părere că Banca Centrală Europeană este salvarea Europei. Însă „finanţarea datoriilor de stat prin intermediul BCE este păcatul capital pe care o Bancă Centrală îl poate face” – avertizează Wolfgang Franz, şef al grupului de economişti care consiliază Guvernul de la Berlin.
Cel puţin cu ajutorul BCE, „firewall”-ul din zona Euro ar putea fi uşor înălţat pentru a descuraja specula. La prima vedere, pare o idee bună. Dar parlamentele statelor care ajută „surorile” aflate în impas o au oricum greu cu noul mecanism european de salvare (ESM), iar – pe termen lung – intervenţia BCE ar presupune sume şi mai mari, scriu cei de la Deutsche Welle.
Apoi mai sunt şi eurobondurile care, cel puţin pentru o vreme, ar împiedica speculaţiile în jurul monedei unice europene. Din păcate, cancelarul Angela Merkel respinge aceste obligaţiuni emise de către BCE – refuz ce se traduce prin condamnarea la moarte a eurobondurilor.
Pactul pentru rambursarea datoriilor
Mai rămâne un pact propus de către Consiliul Consultativ – organism format din cinci economişti de renume care oferă asistenţă Guvernului de la Berlin. Esenţa ideii născute în toamna anului trecut constă în crearea unui fond cu răspundere comună care să cumuleze datoriile suverane ce depăşesc peste 60% din PIB. În cadrul pactului, datoriile de stat ar fi transferate într-un fond garantat de către toate ţările din zona Euro. Concomitent, fiecare stat şi-ar asuma un plan de consolidare fiscală.
Volumul acestuia ar fi, în prezent, de 2300 de miliarde de euro. Italia, care are datorii de 950 de miliarde euro, ar fi urmată de Germania – cu 580 de miliarde. Aceste sume ar putea fi cumulate pe pieţele de capital sub forma unor obligaţiuni comune. Statele europene ar avea la dispoziţie un timp de rambursare de 20-25 de ani. Avantajul acestui mecanism ar fi faptul că este limitat atât ca timp, cât şi ca volum.
Un mic respiro pentru ţările supraîndatorate
În cazul statelor europene îngropate în datorii, dobânzile ar scădea semnificativ. Pentru Spania şi Italia, ţări ce în prezent sunt nevoite să achite dobânzi între 6% şi 7% la împrumuturi pe zece ani, un asemenea fond ar contribui enorm la redresarea bugetelor.
Germania şi alte ţări europene cu bonitate mare ar trebui să ia în considerare costuri de refinanţare ceva mai mari, dar – în fond – lucrul acesta ar însemna întoarcerea la normalitate întrucât dobânzile tot mai mici pe care aceste state le achită acum, la contractarea unor împrumuturi pe termen lung, se datorează turbulenţelor pe care criza le-a provocat pe piaţa împrumuturilor.
Dar, pentru ţările supraîndatorate, cel mai mare câştig în cazul acceptării propunerii grupului de specialişti germani, ar fi timpul pe care acestea îl câştigă. Pactul de rambursare a datoriilor le-ar da timp să elaboreze şi să pună în aplicare reformele structurale necesare. Fiindcă ar putea dura ani de zile până când noile reglementări vor da roade, iar pieţele financiare nu acordă nimănui, niciodată un răgaz.
Tot mai mulţi adepţi
La atâtea avantaje, propunerea nu duce lipsă de susţinători: de la opoziţia din Germania la ţările din sudul continentului şi Franţa până la FMI. Dar de ce tocmai Guvernul de la Berlin nu este încântat de planul consilierilor săi? Rezervele cabinetului federal ţin de răspunderea comună pe care ţările europene ar trebui să şi-o asume şi faţă de vechile datorii, lucru care ar însemna o nerespectare a clauzei de non-salvare (no bail-out) din Tratatul de la Maastricht.
Un argument neconvingător având în vedere faptul că, prin pachetul de salvare destinat Greciei, EFSF şi ESM, clauza respectivă a fost de mai multe ori încălcată. Este posibil ca Guvernul federal să respingă pactul fiindcă l-ar costa prea mult timp să convingă populaţia de eficienţa acestuia, în timp ce soluţionarea crizei cu ajutorul BCE pare o soluţie destul de comodă.
Trei elemente de siguranţă
Din loc în loc există şi temeri legate de pierderea suveranităţii fiscale. Iar ţările supraîndatorate tocmai aşa ceva nu doresc. În cazul înfiinţării fondului de rambursare, n-ar fi posibil ca statele cu deficite mari întâi să promită orice şi după aceea să-şi rezolve problemele pe banii altora?
Nu, susţin iniţiatorii pactului. În acest sens, mecanismul ar conţine trei elemente de securitate: controlul datoriilor de stat să fie ancorat în Constituţia fiecărei ţări, plăţile către fond să fie garantate de o suprataxă naţională care va ocoli trezoreriile şi va fi vărsată direct în fond şi oferirea ca garanţie a rezervelor naţionale (aur sau monedă străină) – explică Wolfgang Franz.
Desigur, nici aceste elemente nu reprezintă garanţia respectării acordului. Dar, în actualele condiţii, „să ne spună cei care resping implicarea Băncii Centrale Europene, cei care nu sunt de acord cu eurobondurile şi cu prelungirea mecanismului de stabilizare: ce opţiuni mai avem?”, conchide Wolfgang Franz.
