WASHINGTON (Reuters) – În 1781, astronomul britanic de origine germană William Herschel a făcut din Uranus prima planetă descoperită cu ajutorul unui telescop. Această planetă friguroasă, a treia ca mărime din sistemul nostru solar, rămâne o enigmă 243 de ani mai târziu. O parte din ceea ce am crezut că știm despre ea se dovedește a fi greșită.
Oamenii de știință descoperă o neînțelegere magnetică despre Uranus
O mare parte din cunoștințele despre Uranus au fost dobândite atunci când nava spațială robotizată Voyager 2 a NASA a efectuat un survol de cinci zile în 1986. Însă oamenii de știință au descoperit acum că sonda a efectuat vizita într-un moment în care condițiile neobișnuite – un vânt solar intens – au condus la observații eronate despre Uranus, în special despre câmpul său magnetic.
Vântul solar este un flux de mare viteză de particule încărcate care emană de la soare. Cercetătorii au analizat din nou opt luni de date din perioada vizitei Voyager 2 și au constatat că acesta a întâlnit Uranus la doar câteva zile după ce vântul solar a redus magnetosfera – bula magnetică protectoare a planetei – la aproximativ 20% din volumul său obișnuit.
„Am constatat că condițiile de vânt solar prezente în timpul survolului au loc doar 4% din timp. Survolul a avut loc în timpul vârfului maxim de intensitate a vântului solar din întreaga perioadă de opt luni”, a declarat fizician în domeniul plasmei spațiale Jamie Jasinski de la Jet Propulsion Laboratory al NASA, autorul principal al studiului publicat luni în revista Nature Astronomy.
„Am fi observat o magnetosferă mult mai mare dacă Voyager 2 ar fi ajuns cu o săptămână mai devreme”, a spus Jasinski.
O astfel de vizită ar fi arătat probabil că magnetosfera lui Uranus este similară cu cele ale lui Jupiter, Saturn și Neptun, celelalte planete gigantice ale sistemului solar, au declarat cercetătorii. O magnetosferă este o regiune a spațiului din jurul unei planete în care domină câmpul magnetic al planetei, creând o zonă de protecție împotriva radiațiilor solare și a particulelor cosmice.
Observațiile Voyager 2 au lăsat impresia greșită că magnetosfera lui Uranus este lipsită de plasmă și posedă centuri neobișnuit de intense de electroni foarte energici.
Plasma – a patra stare a materiei după solide, lichide și gaze – este un gaz ai cărui atomi au fost divizați în particule subatomice de mare energie. Plasma este o caracteristică comună a magnetosferei altor planete, astfel încât concentrația sa scăzută observată în jurul planetei Uranus a fost surprinzătoare.
„Mediul plasmatic al oricărei magnetosfere planetare este format, de obicei, din plasmă provenită din vântul solar, plasmă provenită de la sateliții prezenți în magnetosferă și plasmă provenită din atmosfera planetei”, a declarat Jasinski.
„La Uranus, nu am văzut plasmă de la vântul solar sau de la sateliți. Iar plasma care a fost măsurată a fost foarte fină”, a spus Jasinski.
Uranus, de culoare albastru-verzuie datorită metanului conținut într-o atmosferă compusă în principal din hidrogen și heliu, are un diametru de aproximativ 31.500 mile (50.700 km). Este suficient de mare pentru a încăpea 63 de Pământuri în interiorul său. Dintre cele opt planete ale sistemului solar, doar Jupiter și Saturn sunt mai mari.
Înclinarea sa neobișnuită face ca Uranus să pară că orbitează în jurul Soarelui ca o minge care se rostogolește. Uranus, care orbitează de aproape 20 de ori mai departe de Soare decât Pământul, are 28 de sateliți cunoscuți și două seturi de inele.
Observațiile Voyager 2 au sugerat că cele mai mari două luni ale sale – Titania și Oberon – orbitează adesea în afara magnetosferei. Noul studiu indică faptul că acestea tind să rămână în interiorul bulei de protecție, facilitând oamenilor de știință detectarea magnetică a potențialelor oceane subterane.
„Ambele sunt considerate candidate principale pentru a găzdui oceane de apă lichidă în sistemul uranian datorită dimensiunilor lor mari în raport cu celelalte luni majore”, a declarat Corey Cochrane, cercetător planetar la Jet Propulsion Laboratory și coautor al studiului.
Oamenii de știință sunt nerăbdători să afle dacă oceanele subterane de pe lunile din sistemul solar exterior au condiții adecvate pentru a susține viața. La 14 octombrie, NASA a lansat o navă spațială într-o misiune către Europa, luna lui Jupiter, pentru a răspunde tocmai acestei întrebări.
„O viitoare misiune către Uranus este esențială pentru a înțelege nu numai planeta și magnetosfera, ci și atmosfera, inelele și lunile sale”, a declarat Jasinski.