Cum se explică acest lucru? Simplu: prin politica cursului de schimb. Astfel, prin această politică a cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă, BNR a aplicat constant o strategie incrementală de stabilizare macroeconomică, în contrast cu programele guvernamentale în care măsurile de ajustare structurală au fost aplicate în salturi, la intervale mari de timp şi impuse din exteriorul ţării. BNR nu a avut decât rareori o interfaţă în politicile guvernamentale. Dar strategia incrementală a băncii centrale a avut mereu două faţete. Una a protejat o economie cu capacităţi reduse de adaptare la piaţă, iar cealaltă a dat un impuls artificial exporturilor, în bună măsură competitive doar prin preţ. În felul acesta, BNR a jucat nu numai un rol pozitiv, ci şi unul negativ, întrucât, deşi a încercat să compenseze deficitele instituţionale, în mod paradoxal, le-a alimentat. Politica sa a acţionat precum un medicament care nu vindecă în mod complet şi care, dacă este luat în exces, provoacă vomă. În cazul de faţă, voma vine din faptul că BNR a întreţinut indirect clasa politică pentru tot ceea ce a făcut prost, adică politici prociclice şi lipsa de ajustări structurale. Pe de altă parte, mergând în avans şi puţin în contratimp cu politicile de restructurare ori cu politicile fiscale, puterea băncii centrale a început să se dilueze. De pildă, prin liberalizarea contului de capital, această politică a cursului de schimb nu mai avea cum să aibă acelaşi efect antiinflaţionist ca în trecut, deşi, în cazul acesta, compensarea s-a făcut cu alte politici de intervenţie, dar care nu şi-au avut sursa în Guvern, ci tot la BNR.
Însă mă gândesc, ipotetic, ce s-ar întâmpla dacă BNR şi-ar asuma un rol revoluţionar şi ar abandona cursul de flotare controlată, trecând la un curs de flotare liberă, cum este în Polonia. Ar mai fi dl Isărescu atât de puternic şi descurcăreţ? Eu cred că nu. Sigur că economia României nu este restructurată, precum cea poloneză, şi nici nu beneficiază de investiţii de capital direct atât de mari încât să luăm în discuţie o asemenea liberalizare. Datoria privată este, de asemenea, foarte mare. Dar eu tocmai de aceea iau în discuţie această politică a cursului de schimb. Pe termen scurt, liberalizarea cursului de schimb ar conduce la creşterea inflaţiei, ceea ce ar avea impact negativ asupra veniturilor populaţiei şi a creditului. Politic, nu dă bine. Am avea coşmaruri şi cu rezerva valutară a ţării, care prezum că s-ar subţia instantaneu dacă şi nivelul rezervelor minime obligatorii s-ar reduce, sub presiunea băncilor, drept pentru care ar ieşi un scandal politic monstru. De asemenea, ar fi atrase capitaluri speculative, ceea ce nu este tocmai grozav, din moment ce noi încă avem nevoie de investiţii directe pe termen lung. Exporturile însă ar putea creşte, iar importurile ar scădea, cu efect pozitiv asupra deficitului balanţei comerciale din structura contului curent, deşi, deocamdată, nimeni nu mai vede în asta o prioritate. Există însă o latură puternic pozitivă, şi nu tocmai de neglijat. Bugetul de stat ar sări în aer cu noi toţi, şi atunci, Guvernul ar fi obligat să-şi reducă substanţial cheltuielile, pentru că oricum acestea nu mai sunt predictibile. Ca efect al inflaţiei, evident. Aşijderea şi cu veniturile. În acest mod însă, s-ar face o reformă a serviciilor publice şi a managementului financiar la toate nivelurile, până la primării şi consilii judeţene – inclusiv, unde se cheltuie în neştire, în acest moment. Dar nu numai sectorul public ar fi restructurat, ci şi companiile de stat, unde nu se face niciun fel de restructurare, decât pe hârtie. Aşadar, doar printr-o simplă schimbare a politicii cursului de schimb, clasa politică ar fi forţată să facă reforme, pentru că nu ar avea timp să se gândească numai la prostii. Ar fi o mutare forţată, ca la şah. Eu pun în analiză acest lucru doar pentru că nu timpul este, în sine, o resursă deficitară. Anul 2010 este hotărâtor pentru schimbări structurale. În intervalul 2011-2012 nu s-ar mai face nimic, pentru că se intră în ani electorali.
De aceea, este nevoie de o forţă exterioară, care să acţioneze împotriva voinţei clasei politice. Acordurile cu FMI şi Uniunea Europeană nu sunt suficiente, pentru că, deşi acestea au dat câteva indicaţii referitor la ce reforme structurale se pot face, ele nu înlocuiesc programele. Asta-i treaba noastră. Dar nu avem programe de ajustare structurală. De aceea, liberalizarea cursului de schimb este o armă potrivită pentru reforme, dar şi extrem de periculoasă, dacă nu ştii cum să o manevrezi.
Dacă BNR menţine cursul de flotare controlată, ceea ce, de altfel, este de aşteptat, iar viitorul guvern al României merge pe inepţii politice în locul ajustărilor structurale, economia reală va funcţiona în aceiaşi parametri ca şi până acum, iar gunoiul va fi în continuare ascuns sub preş. Cu puţină pregătire profesională în rândul clasei politice, sigur că reformele structurale se pot aplica şi fără trecerea bruscă la liberalizarea cursului de schimb. Nu văd însă un asemenea orizont. În aceste condiţii, cu greu vom atinge criteriile de convergenţă reală până în 2014.
> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998).
