Social-democraţia şi-a jucat rolul său istoric după cel de-al Doilea Război Mondial şi în anii ’50-‘70 ai sec. XX, fiind o contrapondere la creşterea influenţei comunismului în occident. În anii ‘80 ai sec. XX, partidele social-democrate vest-europene au ales calea reformelor liberale, abandonând treptat ideea economiei mixte. Primul care a rupt rândurile a fost Felipe Gonzales, primul-ministru al Spaniei şi liderul socialiştilor în această ţară. După el au urmat lideri din alte ţări, care au rămas social-democraţi sau laburişti doar formal, cu excepţia francezilor, care sunt de nelecuit. Astăzi, social-democraţia nu mai există decât pentru a aloca discreţionar resurse, în numele unei ideologii.Baza teoretică a social-democraţiei a fost întotdeauna şubredă. De aceea, s-au creat mituri. De pildă, încă se acreditează ideea că numai social-democraţia asigură protecţia socială, partidele de dreapta fiind instrumentele capitaliştilor. Asta constituie marea minciună a social-democraţilor. Primul sistem de asigurare socială din lume, respectiv pensia de stat, a fost creat de Bismarck, un conservator convins.
În 1908, Winston Churchill, un alt conservator, dar o vreme şi liberal, a iniţiat Trade Boards Bill, prin care s-a fixat salariul minim pe economie, despre care noi vorbim doar de câţiva ani. Tot Winston Churchill a iniţiat Legea privind bursa muncii (1909), precum şi National Insurance Act din 1911, în temeiul căruia s-au pus bazele sistemului de securitate socială în Marea Britanie. Chiar şi în Suedia, sistemul social s-a clădit treptat, începând din 1913, de liberali, până s-a ajuns la conceptul “casei poporului” (Folkhemmet), introdus de social-democraţi în 1936. Sigur, enumerarea pe care am făcut-o nu acoperă tot domeniul securităţii sociale şi nici toate ţările unde s-a introdus.
Însă sunt două lucruri pe care vreau să le semnalez şi de aceea am dat mai multe exemple. În primul rând, reformele instituţionale în domeniul securităţii sociale au fost create înainte ca social-democraţii să fie la putere undeva prin Europa. În al doilea rând, sistemul de securitate socială porneşte de la conceptul statului bunăstării şi de la optimalul Pareto, precum şi de la principii religioase sau reguli comunitare vechi. Prin urmare, fundamentele teoretice ale protecţiei sociale nu ţin de social-democraţie.
Solidaritatea socială este un principiu la care deseori fac referire social-democraţii, deşi există la creştin-democraţi de când aceştia au apărut la sfârşitul sec. XIX. Conceptul a fost dezvoltat de Emil Durkheim, dintr-o perspectivă organică ce ţine de societatea industrială, pe care social-democraţii români nu ştiu dacă o înţeleg. Justiţia socială este un principiu creştin-democrat, dar invocat puternic de social democraţi. Principiul a fost conceptualizat de Papa Leon al XIII-lea în Enciclica “Rerum Novarum – Despre Capital şi Munca” în 1891 (ce coincidenţă cu debutul mişcării socialiste) şi a inspirat, în bună măsură, politica de securitate socială din Europa Occidentală, întrucât ridica pentru prima dată problema relaţiei între muncă şi capital, a exploatării muncitorilor, a salarizării acestora, a dreptului de a forma sindicate, precum şi a respingerii comunismului şi a capitalismului fără limite. Enciclica papală Rerum Novarum constituie prima sursă ideologică a creştin-democraţiei.
Am enumerat toate aceste concepte sau principii, pentru a arăta cum în diferite momente istorice social-democraţii au împrumutat ideile altora, fără să aducă nicio inovaţie, profitând că alte partide se adresau unui număr prea mic de oameni (cu educaţie politică) sau erau elitiste. Astăzi, realitatea politică din lume nu mai seamănă cu ceea ce era în urmă cu 25-30 de ani sau la începutul sec. XX, iar “diferenţierea de produs politic” pe care o pretind social-democraţii, cel puţin în domeniul protecţiei sociale sau justiţiei sociale, nu mai există. Deşi justiţia socială şi solidaritatea încă sunt de mare actualitate, toate partidele se ocupă de aceste lucruri. În România, social-democraţia, ca şi alte doctrine sunt pretenţii, nicidecum realităţi. Dar, comparativ cu alte doctrine autentice, cred că social-democraţia trebuie să se topească în istorie. Cine va fi stânga şi dreapta politică dacă ar dispărea social-democraţia? Nu este important. Sec. XXI va aduce schimbări ideologice, având alte repere decât cele cu care suntem obişnuiţi. Acest proces de schimbare se produce de mai multă vreme, deşi în prezent se manifestă printr-o confuzie ideologică. De pildă, creştin-democraţia şi conservatorismul, chiar dacă sunt doctrine de sine stătătoare, tind să se amestece într-un soi de sincretism politic, care poartă denumirea de mişcare populară, sub influenţa fundamentelor economice liberale.
Orientarea economică a “popularilor” nu se va schimba în următorii ani, cu toate că la noi există politicieni care cred că rolul statului va creşte datorită crizei financiare globale. Ei bine, rolul statului nu va creşte, dar funcţiile sale vor căpăta o altă fizionomie. În locul statului care alocă discreţionar resurse, aşa cum vor socialiştii, se va defini mai bine rolul statului reglementator. Cam acesta este şi sensul acordurilor pe care România le-a încheiat cu FMI şi Uniunea Europeană. În România va trebui să facem un efort educaţional semnificativ pe parcursul mai multor generaţii pentru a scăpa de această eroare istorică denumită socialism sau social-democraţie.
> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998)
