Instituţiile statului român, deşi formal s-au schimbat, funcţionează după parametri informali, conform scopului gândit în urmă cu 60 de ani. Din această cauză, România nu se poate dezvolta şi nu îşi poate fixa opţiuni strategice pe un orizont larg de timp şi spaţiu geografic, neavând suportul pe care să construiască. Faptul că România este membră a Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice nu înseamnă că şi-a îndeplinit opţiunile strategice şi că se poate dezvolta de la sine. Integrarea euroatlantică, pe care majoritatea politicienilor români nici nu au dorit-o, ar fi trebuit să fie privită ca un pas intermediar în ecuaţia securităţii naţionale şi, implicit, a dezvoltării. Calitatea de membru NATO şi UE nu conferă securitate în sine, dacă politicienii ţării nu promovează consolidarea instituţională în România.
Având o poziţie întărită în plan geostrategic, ca urmare a imploziei statului iugoslav şi existenţei la răsărit a unui stat ucrainean dezbinat politic, România nu îşi speculează acest avantaj, pentru a putea deveni o putere regională în următorii 20 de ani. România nu dispune de leadership, nu găseşte suport într-o economie care să se dezvolte ireversibil şi nici nu posedă o administraţie organizată. Or, ca să stăpânească lucrurile în interior şi să influenţeze politica în afara graniţelor, un stat depinde exact de aceste trei pârghii. Prin comparaţie, statele occidentale nu numai că au trecut de acest stadiu de evoluţie, dar au pregătit din 1990 încoace trecerea la economia cunoaşterii. Pot fi observate destul de uşor efectele economiei cunoaşterii în monopolul informaţiei digitale care se exercită la scară planetară şi care influenţează tranzacţiile comerciale, mişcarea capitalului uman şi financiar, comunicarea personală prin voce şi date, controlul puterii politice, precum şi tehnologia de ducere a unui război.
Criza economică actuală accelerează procesul de trecere la economia cunoaşterii. Prima etapă de formare a economiei cunoaşterii se va finaliza în SUA, Japonia şi unele state vestice probabil în zece ani, pe suportul unor sisteme economice reajustate structural corelativ cu o concentrare a capitalului financiar, a investiţiilor în educaţie şi în cercetare-dezvoltare. Statele care nu vor aplica o strategie de construcţie a economiei cunoaşterii, cum este şi România, vor fi împinse sau lăsate în zonele periferice ale economiei mondiale.
România are o economie complementară şi, ca să se dezvolte, depinde aproape exclusiv de importul de tehnologie, precum şi de capitalul financiar extern. Majoritatea populaţiei este needucată, deficitul de cunoaştere al poporului român fiind de altfel cea mai problematică resursă în ecuaţia dezvoltării. În acelaşi timp, după cum se "mişcă”, o bună parte dintre politicieni ar trebui puşi sub interdicţie, pentru că nu au discernământ şi ne menţin în subdezvoltare. Totuşi, de undeva trebuie început. Pe fundamentul managementului cunoaşterii, trei zone trebuie reformate, şi anume serviciile secrete, sistemul educaţional şi biserica. Cele trei segmente ale societăţii influenţează atât viaţa politică, dar şi formarea unui capital social puternic.
>Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998).
