Capitalul social (norme + valori) este cheia înţelegerii dezvoltării societăţii şi marchează diferenţa între statele civilizate, cu condiţii ireversibile de dezvoltare, şi cele subdezvoltate perpetuu. De pildă, Germania şi Japonia şi-au refăcut economia după cel de-al Doilea Război Mondial pentru că au popoare educate.
Spre comparaţie, România nu a suferit distrugerile Germaniei sau Japoniei, ieşind din al Doilea Război Mondial cu o economie aproape intactă şi cu cea mai mare rezervă de aur pe care a avut-o vreodată în istorie, neegalată nici în prezent. Dar, pentru că după 1945 s-au făcut eforturi uriaşe să fie distrusă clasa intelectuală, s-a ajuns ca România să fie subdezvoltată.
Nu este suficient să se obţină creştere economică pentru a depăşi această stare. Creşterea economică poate constitui premisa dezvoltării, dar nu se confundă cu aceasta. Este nevoie de un efort îndelungat de schimbare a normelor şi valorilor acestui popor, ca prin salt cultural să se producă dezvoltarea. Pe cale de consecinţă, riscul principal cu care se confruntă România ţine de degradarea continuă a capitalului social al naţiunii. Şi constat că acest proces de degradare nu se opreşte, din moment ce o iresponsabilă, pe nume d-na Andronescu, răspunde ca ministru de reforma sistemului educaţional, unde a creat numai confuzie în perioada 2001-2004, şi insistă să facă şi în prezent exact acelaşi lucru.
Un al doilea risc cu care ne confruntăm în România ţine de disfuncţionalităţile sistemului public, ce generează costuri mari de tranzacţie în economie şi, paradoxal, întreţine eşecurile de piaţă, în loc să le diminueze. De pildă, asimetria informaţională este una dintre cele mai mari probleme ale economiei româneşti, din cauza calităţii slabe a reglementărilor în baza cărora funcţionează pieţele. Alt risc ţine de faptul că în România nu există o clarificare a modelelor (nu a modelărilor!) economice pe care le putem aplica şi, de aceea, alocarea resurselor se face ineficient. Guvernele noastre urmează mecanic modelele altora. Problema nu constă în faptul că acestea sunt bune sau proaste. Neînţelegerea acestor modele conduce la aplicarea paralelă a programelor economice.
De exemplu, la nivel macroeconomic se merge pe un mix de politici fiscale şi monetare. Acestea nu sunt pe deplin armonizate şi alimentează separaţia între piaţa financiară şi economia reală. Din această cauză, nu putem şti dacă relansarea economică în România va fi generată de consumul public sau de consumul privat, fără a neglija factorii externi. De asemenea, se menţine o ruptură între politicile adoptate la nivelul guvernului central cu acelea care se aplică la nivel local şi regional. Deşi politicile macroeconomice urmărite la nivel central trebuie să ofere suport programelor de dezvoltare locală, în România nu este aşa. La nivel local nu există viziune de dezvoltare şi nici disciplină fiscală, banii fiind cheltuiţi aiurea.
Spre comparaţie, în ţările occidentale, la nivel regional, nu numai că se respectă obiectivele macroeconomice fixate de guvern, dar acestea sunt armonizate cu modele de dezvoltare bazate pe poli de creştere sau modele de dezvoltare bazate pe factori endogeni, adică inovaţie, capital uman şi capital public. În România, de toate acestea răspunde numai guvernul central, în timp ce guvernele locale îşi fac de formă planuri de dezvoltare, care au slabe legături cu programele sectoriale operaţionale sau cu planul de dezvoltare regională aprobat la nivel central.
>Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998).
