După cum se ştie, guvernanţa corporativă desemnează mecanismele după care o companie este condusă şi controlată. Dar grupul-ţintă urmărit este limitat. Standardele internaţionale privind guvernanţa corporativă au în vedere preponderent sfera societăţilor pe acţiuni, care, de regulă, sunt întreprinderi mari. Celelalte întreprinderi rămân în afara standardelor, deşi, în principiu, nu există o limitare de natură legală sau convenţională. Explicaţia ţine mai degrabă de înţelegerea americanilor asupra guvernanţei corporative, pornind de la economia lor care se finanţează prin piaţa de capital şi mai puţin prin bănci comerciale.
Guvernanţa corporativă a constituit o miză politică între americani şi vest-europeni, imediat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în privinţa reorganizării corporaţiilor europene, mai cu seamă în Germania. Motivul era simplu. Modul de conducere şi de control al companiilor influenţează sistemul de deschidere şi de finanţare al unei companii, ceea ce facilitează creşterea fluxurilor de capital, diversificarea şi liberalizarea pieţelor financiare. Acelaşi raţionament s-a aplicat şi la începutul anilor ‘90, când, pentru ţările Europei Centrale şi de Est, americanii au propus, prin Grupul Băncii Mondiale, programe de privatizare în masă. Această formă de privatizare facilita deschiderea către public a întreprinderilor şi crearea treptată a unui tip de capitalism fiduciar, aşa cum există în SUA, mai flexibil şi mai democratic decât cel din Europa, unde predomină societăţile de tip închis, cu grad înalt de concentrare a proprietăţii. Nu a fost să fie aşa. În paralel, pentru a permite o deschidere şi mai mare a pieţelor de capital în toată lumea, au apărut primele coduri de guvernanţă corporativă. În anul 1997, OECD (Organizaţia pentru Dezvoltare Economică şi Dezvoltare) a fixat un set de principii standard care să stea la baza guvernanţei corporative în toate ţările lumii. Deşi demersul este pozitiv, impactul a fost slab. Implementarea principiilor guvernanţei corporative formulate de OECD s-a făcut formal şi mecanic, în majoritatea ţărilor lumii, pornindu-se de la premisa că este suficient să se modifice legislaţia societăţilor comerciale ori să se elaboreze coduri de asociaţii patronale, pentru ca aceste principii să fie aplicate. Cam la fel s-a procedat şi în România. Fals. Un set standard de principii pentru guvernanţa corporativă, aşa cum a dorit OECD, produce efecte diferite în ţările care le aplică, în raport cu modelul cultural al unui popor, gradul de deschidere a pieţelor şi structura proprietăţii. Prin urmare, forma legală sau convenţională (dacă este un cod aprobat de patronate) este subsidiara factorilor culturali. În acelaşi timp, sistemul de guvernanţă corporativă, gândit în anumite ţări occidentale şi de OECD, a condus la o birocratizare excesivă a marilor companii. Multe coduri de guvernanţă corporativă elaborate în SUA sau în vestul Europei pun accent pe comisiile care se înfiinţează pe lângă consiliul de administraţie al unei companii, mai ales în scop de supraveghere. Şi Legea nr. 31/1990 prevede acelaşi lucru. Este o greşeală. Acest mecanism, bazat pe comisii, nu întăreşte transparenţa financiară, disciplina sau performanţa, în schimb, birocratizează o companie de parcă ar fi minister, majorându-i costurile.
Marile bănci de pe Wall Street care s-au prăbuşit sau nu, precum şi AIG sau Enron, cu siguranţă au ori au avut o grămadă de comitete, dar asta nu le-a creat un plus de eficienţă. În România, unde cultura antreprenorială este scăzută şi unde legile se aplică de la caz la caz ori sunt încălcate, este recomandabil să se pună accent pe controlul extern al guvernanţei corporative, prin raportări şi auditări, pentru a se obţine transparenţa financiară. De pildă, sistemul de auditare externă trebuie generalizat. De asemenea, trebuie sporite controalele fiscale, mai cu seamă în holdinguri şi în marile companii care datorează bani la fisc. În ţara noastră, administratorilor trebuie să li se interzică împrumuturile acordate de societăţile pe care le conduc, bonusurile şi tantiemele. În acelaşi timp, ar trebuie eliminat din legislaţia noastră funcţia de cenzor, astfel încât să rămână doar auditorul intern, pentru că nu există nicio diferenţă între primul şi ultimul în privinţa competenţei. Chiar şi dacă traducem termenul de cenzor în limba engleză sau franceză tot auditor iese. De aceea, nu ştiu ce au avut în cap cei de la Ministerul Justiţiei, în urmă cu patru ani, când au modificat Legea nr. 31/1990, introducând funcţia de auditor (fără distincţie intern sau extern) alături de cenzor. De asemenea, trebuie făcut un efort substanţial de a introduce noi reglementări privind conflictul de interese, astfel încât numirile administratorilor şi directorilor în întreprinderile de stat să nu mai fie făcute pe criterii politice. Sunt multe de scris în domeniul guvernanţei corporative, dar mă opresc aici.
> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998)
