Propunerile legislative nu aduc inovaţii semnificative în plan instituţional, dar se bazează pe o concepţie simplă şi eficace, astfel încât să fie atinse atât scopuri economice, cât şi geopolitice. Citind cele 13 capitole, remarc că puterea băncilor este în mică măsură atinsă, întrucât Federal Reserve (FED, banca federală) rămâne cu aceeaşi organizare. Aşadar, bazele sistemului FED, care datează din 1913, se conservă, ceea ce înseamnă că băncile private mari vor avea în continuare influenţă în FED, în condiţiile în care criza economică a favorizat concentrarea capitalului bancar. Nici amendamentele făcute în 1999 la Glass-Steagall Act nu sunt înlăturate. Bun! În aceste condiţii, ce aduc nou reformele propuse de dl Obama? Am observat, în primul rând, o schimbare de concepţie, în sensul că pentru pieţele financiare se echilibrează balanţa de putere între stat, prin Departamentul Trezoreriei şi FED în privinţa supravegherii şi reglementării. Această împărţire de putere nu întăreşte rolul statului american în economie, pentru că nu presupune alocarea de resurse financiare decât în cazuri excepţionale. Înseamnă, în schimb o asumare a unei responsabilităţi mai mari din partea statului, prin reglementări şi supraveghere. Este o concepţie apropiată de ordo-liberalismul german, deşi în cazul analizat este doar o coincidenţă ce vine dintr-o necesitate.
Astfel, administraţia SUA propune înfiinţarea Consiliului de Supraveghere a Pieţelor Financiare (Financial Services Oversight Council) condus de Departamentul Trezoreriei, pentru supravegherea, coordonarea politicilor, rezolvarea litigiilor şi identificarea riscurilor financiare la companii financiare şi în activitatea pieţei.
Din acest Consiliu vor face parte reprezentaţii Trezoreriei, ai FED, Comisiei de Valori Mobiliare (SEC), Comisiei de Supraveghere a Pieţelor Futures (CFTC), Agenţiei Federale de Finanţare a Locuinţei, a noii Agenţii de Protecţie a Consumatorului pe Pieţele Financiare şi alte organisme. FED îşi păstrează puterea de reglementare pentru băncile tip holding, dar Consiliul este cel care formulează recomandări pentru reglementarea companiilor financiare. Sub aspect formal, împărţirea de putere este difuză, deşi înclină spre Trezorerie, ceea ce împinge FED pe o poziţie mai slabă decât cea pe care o are în prezent. După rol şi structură, Consiliul de Supraveghere a Pieţelor Financiare seamănă într-o oarecare măsură cu Autoritatea Serviciilor Financiare din Marea Britanie (Financial Services Authority) de unde a împrumutat câteva competenţe. Însă, în Marea Britanie, sistemul este ceva mai liberal în privinţa funcţionării agenţiei. De asemenea, Autoritatea Serviciilor Financiare din Marea Britanie este o umbrelă a tuturor agenţiilor de reglementare pentru pieţele financiare, având un caracter comprehensiv din perspectiva competenţelor sale. Administraţia dl Obama doreşte să consfinţească legal “regimul de soluţionare” (resolution regime) pentru instituţiile financiare aflate în incapacitate de plată sau bancrută (faliment), similar cu regimul de soluţionare aplicat de trezoreria britanică chiar anul acesta la RBS, de exemplu, dar şi de trezoreria americană când a injectat bani în bănci mari şi companii de asigurare. “Regimul de soluţionare” nu înlocuieşte procedura falimentului, dar este o măsură de suport, utilizată în cazul unui risc sistemic, pentru a stabiliza o companie, prin împrumuturi, achiziţii de active de la compania beneficiară, investiţi în acţiuni sau garanţii.
Intervenţia statului în acest caz nu mai are la bază motivaţia “to big to fail”, ci riscul sistemic, ceea ce limitează implicit aria de acţiune. Puteri decizionale în acest caz, aparţin Trezoreriei şi FED, dar în regimul de soluţionare se implică şi Federal Deposit Insurance Corporation (corporaţie care asigură depozitele bancare) sau Comisia de Valori Mobiliare (SEC) în funcţie de piaţa în care operează compania ce face obiectul regimului de soluţionare. Sistemul acesta, nu ajută cu nimic la restructurarea companiilor şi mi se pare puternic intervenţionist, dar protejează marile bănci de prăbuşire şi încurajează concentrarea capitalurilor financiare americane, ceea ce conduce la creşterea controlului acestora în economia mondială. Protecţia consumatorilor şi a investitorilor faţă de abuzurile financiare mi se pare însă cea mai importantă reformă propusă de dl Obama. Pentru asta, administraţia dl Obama propune înfiinţarea unei agenţii federale de protecţie a consumatorului financiar care să emită reglementări pentru protejarea consumatorului de servicii şi produse financiare, împotriva oricăror abuzuri, înşelăciune sau discriminare. Practic, această agenţie va avea puteri excepţionale şi va atinge toate pieţele: credit, depozite de economii, ipoteci, leasing, asigurări.
Agenţia va controla furnizorii de servicii, îi va putea acţiona în judecată dacă au săvârşit abuzuri şi va aplica amenzi cuprinse între 5.000-1.000.000 de dolari pe zi pentru orice încălcare a legii. Precum toată Europa de Vest, piaţa financiară din România se va adapta reformelor americane în următorii doi ani.
De altfel, se vor face presiuni prin G20 în toată lumea, astfel încât nu numai regulile Basel II să fie întărite, dar cadrul instituţional ce priveşte întărirea supravegherii pieţelor şi protecţiei consumatorilor să fie reconfigurat. România va trebui probabil să înfiinţeze o umbrelă peste toate autorităţile de supraveghere a pieţelor aidoma Consiliului de Supraveghere al Pieţelor Financiare. Rămâne de văzut cine o va conduce, astfel încât statul să nu îşi întărească poziţia. De asemenea, va trebui înfiinţată o autoritate de protecţie a consumatorilor şi investitorilor pe piaţa financiară, astfel încât abuzurile şi informaţia asimetrică, pentru a mă exprima elegant, să se diminueze.
> Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998)
