Având în vedere că toate privirile se îndreaptă către Asia, cel mai bine ar fi să începem cu China. Aici, toate cifrele sunt copleşitoare, iar entuziasmul este total: Goldman Sachs ia în calcul un avans al PIB-ului de aproape 12 procente anul viitor, pe fondul accelerării spectaculoase a cererii interne. Cerere internă susţinută de un volum al creditelor noi acordate în 2009 la fel de spectaculos: 1,3 trilioane de dolari. Nu este mai puţin adevărat că, aici, entuziasmul unora se intersectează cu îngrijorările majore ale altora. Îngrijorări legate, firesc, de o deteriorare inevitabilă a portofoliilor bancare, cu toate problemele implicite. Este greu de spus când vor fi resimţite din plin aceste efecte mai puţin plăcute, însă cert este că exuberanţa în creditare nu poate fi curmată, pur şi simplu. Analiştii Băncii Reglementelor Internaţionale atrag deja atenţia asupra acestui fenomen: restricţionarea bruscă a creditului poate conduce, în sine, la un val de împrumuturi neperformante.
Spre exemplu, proiecte a căror demarare a fost finanţată cu mare largheţe, dar care nu s-ar mai bucura de fondurile necesare continuării lor. Cu alte cuvinte, un cerc vicios. Un “bubble” pe care nu poţi decât să-l alimentezi. Şi cam asta şi-au propus şi autorităţile de la Beijing. Biroul Politic al Partidului Comunist s-a angajat de curând “să menţină în 2010 continuitatea şi stabilitatea politicilor economice, să continue să implementeze politicile fiscale proactive, dar şi politica monetară relaxată”. În ultimele două luni, temerile legate de excesele din China au început să cuprindă investitorii, dar probabil că se vor obişnui cu gândul, pentru că altă variantă oricum nu au.
Tot în Asia, problemele Japoniei sunt de cu totul altă natură. Nimeni nu se plânge la Tokyo de prea mult credit, ba dimpotrivă. În ciuda noilor măsuri cantitative anunţate pe neaşteptate de banca centrală, creditarea nu se numără neapărat printre priorităţile băncilor nipone. Ample eforturi de capitalizare sunt încă în curs. Preţurile continuă să scadă, în timp ce tendinţele de întărire a yenului pun mari probleme autorităţilor. Îngrijorările pe marginea unui scenariu de tip W tocmai au determinat noul guvern să acorde un alt pachet de sprijin, mai mare decât era prevăzut iniţial.
Pe plan european, imaginea este de asemenea confuză. În Marea Britanie, spre exemplu, date recente sugerează că politica de “quantitative easing” nu şi-a atins încă scopul sub aspectul facilitării creditului către economia reală. Astfel, strategia de exit a Băncii Angliei ar putea să mai aştepte şi nu este exclus ca plafonul de 200 miliarde de lire sterline, aferent achiziţiei de titluri, să fie majorat. Până acum, Banca Centrală Europeană a fost singura instituţie care a oferit un orizont de timp în ceea ce priveşte retragerea măsurilor de sprijin. Jean Claude Trichet a dat aceste indicii, invocând însă supradependenţa dezvoltată de anumite bănci. Oricum, la fel ca şi în cazul Marii Britanii, măsurile nu s-au tradus în cele din urmă printr-un volum de credite sporit. Datele din octombrie ne arată că, la nivelul zonei euro, creditul către sectorul privat a continuat să scadă. Şi nu oricum, ci la cel mai accelerat ritm înregistrat până în prezent.
Peste Ocean, prea mult optimism nu vine nici din partea Rezervei Federale. În ciuda recentelor date legate de şomajul din SUA, neaşteptat de bune, şeful Fed este extrem de rezervat şi ţine să sublinieze că dobânzile vor fi menţinute la actualul nivel, “pentru o perioadă extinsă de timp”. Asta, în ciuda fenomenului de carry trade global pe dolar de care oficialii Fed sunt perfect conştienţi, dar care, în opinia lor, nu alimentează – deocamdată, cel puţin – un balon speculativ. În concluzie, economia este dependentă de măsurile de sprijin oferite atât de guverne, cât şi de băncile centrale. Această situaţie nu poate continua la nesfârşit. Poate că 2010 reprezintă pentru mulţi “anul marilor speranţe”, se pare însă că nu şi pentru decidenţi. Nimeni nu-şi va asuma prea curând riscul de a lăsa economia “să se descurce singură”. Dacă finele anului viitor ne va găsi tot în această situaţie, înseamnă că 2010 a fost de fapt “anul marilor iluzii”.
> Victor Popa este corespondent al The Money Channel la Londra
