Dar de ce are nevoie un producător cu costuri foarte mici şi cu amortizările terminate de ajutorul unuia care produce curent scump? “Băieţii deştepţi”, respectiv clienţii care primesc energie sub preţul pieţei, ar fi problema, admite directorul Hidroelectrica, Mihai David. Hidroelectrica încheie contracte ferme de livrare, dar în cazuri de secetă este nevoită să cumpere energia promisă la preţuri de trei ori mai mari. Aşa a ajuns să aibă deja probleme temporare de lichiditate. Evaluări de genul celei făcute de Videanu au precedat aproape toate marile privatizări realizate până acum, sub presiunea FMI. Însă, în cele din urmă, companiile cu dificultăţi s-au dovedit de fapt foarte performante şi profitabile sub management privat.
Hidroelectrica ar putea ajunge în faliment în cinci ani dacă se va repeta, consecutiv, seceta din acest an, a declarat ministrul interimar al Economiei, Adriean Videanu, citat de NewsIn. Ulterior, ministrul a nuanţat declaraţia, explicând pentru Business Standard. “Eu am spus, de fapt, că este necesară înfiinţarea a două companii energetice naţionale care să aibă o flexibilitate a producţiei şi am dat un exemplu că Hidroelectrica ar avea probleme dacă ar avea cinci ani cu secetă serveră la rând, şi atunci ar ajuta-o faptul că are producţie la coş şi îşi poate astfel onora contractele”, a explicat Adriean Videanu. “Marii producători europeni, Électricité de France (EDF), E.ON, Enel, au în structura producţiei o flexibilitate, astfel că ei au pe părţi producţia hidro, producţia de regenerabile, producţia de cărbune. Practic, la acest lucru trebuie să ajungem şi noi în perioada următoare, legat de producţia de energie electrică”, a explicat ministrul. Întrebat cum comentează pe marginea unui scenariu în care statul va ajunge să vândă compania de stat de producţie electricitate pentru a face rost de bani, Videanu a răspuns că acest lucru este exclus şi că planul autorităţilor este de a sparge Hidroelectrica şi de a o include în cele două companii energetice naţionale tocmai pentru a crea un mix de producţie de electricitate. Totodată, el a adăugat că Hidroelectrica are, în prezent, datorii către diverşi furnizori, de circa 70 milioane de lei, dar le poate plăti fără niciun fel de probleme.
Mihai David, directorul general al celui mai mare producător local de electricitate, a admis într-o discuţie cu Business Standard că are facturi neplătite care datează “poate chiar de o lună sau două”, dar a punctat că acesta este un fenomen general la nivel de economie. “Cât înseamnă nişte restanţe de 70 milioane de lei noi în condiţiile în care noi avem un cash-flow de un miliard de lei noi şi un buget de investiţii de 1,4 miliarde de lei noi”, s-a întrebat retoric David. El a explicat că societatea a avut într-adevăr “o ruptură în cash-flow, care înseamnă probleme cu investiţiile şi cu plata facturilor curente”, dar tocmai de aceea încă negociază credite.
Directorul general al companiei de stat a explicat că un cost mediu de producţie al Hidroelectrica este acum la 80 de lei (19 euro la un curs de 4,2 lei pentru un euro) pentru un megawatt oră, iar cel de vânzare este între 115 şi 120 de lei (27-28 de euro). “Dacă nu am cumpăra energie termo de la Mintia şi Paroşeni, costul mediu de producţie ar fi undeva la 70 şi ceva de lei şi este atât de jos pentru că oricum luăm puţină energie de la termocentrale”, a explicat Mihai David. Hidroelectrica ajunge în situaţia să cumpere energie scumpă de la Termoelectrica pentru că a încheiat contracte ferme pe preţuri mici, deşi nu poate livra constant energia promisă.
David spune că între 35% şi 40% din producţia companiei de stat merge la populaţie şi restul se duce pe contractele bilaterale, majoritatea fiind încheiate cu “băieţii deştepţi”.
Hidroelectrica este cel mai mare producător de energie electrică din România şi a acoperit anul trecut 26% din producţie. În acest an, până în iulie, potrivit datelor ANRE, a acoperit 32% din consumul intern. Compania este deţinută de statul român, prin Ministerul Economiei, şi are peste 5.000 de angajaţi.
Cum se anunţă o privatizare în România
Industria românească este o “grămadă de fier vechi”, a fost primul argument pentru privatizare, folosit în 1990 de premierul Petre Roman, în replică la sloganul nu ne vindem ţara. Ulterior, teza s-a dovedit pe jumătate adevărată. Industria este un morman de fier vechi în mâinile statului, dar o mină de aur cu management privat.
Probleme au apărut la transferurile de proprietate, majoritatea impuse de FMI. Fiecare privatizare a fost precedată de declaraţii oficiale sumbre, management catastrofal, lipsă de transparenţă şi de predictibilitate. Astfel, preţurile obţinute au fost în majoritatea cazurilor mult sub potenţial.
1. Tot la valoare de preţ vechi era evaluată, în 1999, Petromidia, după ce acumulase datorii, restanţe egale cu 5% din PIB. A fost vândută pentru 50 mil. euro lui Dinu Patriciu, datoriile nu şi le-a plătit, dar a trecut pe profit. În 2007, rafinăria ajunsese să valoreze peste un miliard de euro, iar Patriciu a vândut întreaga afacere construită în jurul ei, grupul Rompetrol, pentru 1,7 miliarde de euro.
2. Sidex pierdea “un milion de dolari pe zi” în anii dinaintea privatizării. Numărul firmelor-căpuşă din jurul combinatului era estimat la câteva mii. După privatizarea în schimbul a 70 milioane de dolari, Sidex a ajuns, o perioadă, pe profit de un milion de dolari pe zi. Indienii de la Mittal şi-au recuperat de câteva ori investiţia înainte ca producătorul din Galaţi să treacă iar pe pierderi.
3. Petrom “îngroapă pierderile în pământ”, a fost argumentul pe baza căruia compania a fost privatizată în 2004, după cinci ani de încercări. Deşi avea bilanţul pe zero, compania valorifica petrolul la costul de producţie, nu la preţul de piaţă. După privatizare, Petrom a început să îşi evidenţieze în bilanţuri preţul de piaţă al unui baril, care a tot crescut. Însă, în contract, redevenţa fusese bătută în cuie la maximum 13,5% din valoarea barilului, şi atâţia bani ia statul şi în ziua de azi.
4. După falimentul Bancorex, pagubele au fost preluate de buget şi direct de contribuabili, care mai plătesc şi azi un cent pentru fiecare litru de benzină, în contul pagubelor de atunci. Însă portofoliul de credite sănătos a fost preluat de BCR, care şi-a dublat astfel activele, devenind cea mai mare bancă din România. În 2006, BCR a fost vândută pentru un preţ care evalua întreaga bancă la şase miliarde de euro, adică peste orice aşteptări.
5. Alro a fost privatizată pe bursă, metodă aleasă pentru că obţinea în mod constant profit: până la 50 mil. dolari pe an, chiar şi în anii ‘90. Însă după ce grupul rus Marco a cumpărat 40% din acţiuni pentru 50 milioane de dolari, statul a cedat, în 2002, pachetul de control de 10% pentru doar 11 milioane de dolari. Ulterior, profiturile anuale ale producătorului de aluminiu au ajuns chiar şi la 100 milioane de euro pe an. Alro este şi acum unul dintre clienţii favoriţi ai Hidroelectrica şi are un preţ al megawattului stabilit în funcţie de cotaţia internaţională a aluminiului. (L. D.)
