Pe prima pagină a cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, sub titlul „Pericol de molipsire”, un articol de fond relevă de ce România este un caz special în grupul ţărilor est europene membre ale Uniunii Europene. Editorialistul face un analitic tur de orizont al istoriei postbelice a ţării, fiindcă abia în lumina întîmplărilor de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană, se vădeşte caracterul special, singular al traiectoriei româneşti.
Meritul lui Rheinhard Veser, autorul amplului articol, este şi acela de a contextualiza în plan european, destinul ţării. De pildă, insistînd asupra structurilor puterii economice şi financiare, preluate în bună parte în mai toate ţările est europene, de foştii comunişti. Mult după 1989, aceştia au fost mai prezenţi în birocraţia de stat şi în economie, decît forţele comuniste, scriu cei de la Deutsche Welle.
Oportunismul, versatilismul politic, de asemenea, nu sunt simptomele unei boli specific româneşti: mai peste tot cadrele fostului regim, instalate în funcţiile cheie în noile structuri ale puterii şi-au exhibat cu atît mai vehement „convingerile” social democrate şi sentimentele pro-europene, cu cît data aderării ţării lor la Uniunea Europeană s-a apropiat mai mult. Din Bulgaria şi pînă la Ţările Baltice se poate observa cum în majoritatea statelor membre ale UE, tentativele forţelor post comuniste de a-şi asigura accesul la instituţiile financiare interesante au devenit tot mai insolente.
Ceea ce se întîmplă acum în România, se poate citi în partea finală a analizei, este doar ascuţirea extremă a unui conflict care are sau poate dobîndi constelaţii asemănătoare şi în restul statelor est europene membre ale Uniunii. De aceea lupta pentru putere din România nu este o afacere românească pur internă ci priveşte întreaga Uniune Europeană. Dacă atacul premierului Ponta şi al acoliţilor săi asupra instituţiilor statului şi asupra principiilor fundamentale ale democraţiei ar avea succes. Ar exista riscul unei molipsiri. Intr-un atare caz ar fi ameninţat însuşi fundamentul Uniunii Europene. Din acest motiv, conchide autorul, presiunea Bruxelles-ului asupra guvernului de la Bucureşti nu are voie să slăbească.
Din acelaşi motiv, se poate afla din cuprinsul unui alt articol, publicat pe a doua pagină a aceluiaşi cotidian, Bruxelles-ul solicită revenirea rapidă a lui Traian Băsescu la preşedinţie, iar Uniunea Europeană avertizează partidele să pună capăt adversităţilor.
Care oricum deja au început să ruineze nu numai bunul renume al ţării dincolo de hotare ci şi situaţia internă, rezultă din paginile unui articol publicat în săptămînalul DIE ZEIT sub titlul „EuEuEu.”
Îngrijorarea produsă de înverşunata luptă pentru putere dusă de prea puternicii zilei în România îşi află expresia atît în avertismentele Uniunii Europene cît şi în trimiterea de către şefa diplomaţiei americane, Hillary Clinton, a unui emisar special la Bucureşti.
Şi cum un rău nu vine niciodată singur, adversităţile ating cote paroxistice tocmai într-un moment cînd România trebuie să-şi stabilizeze moneda şi economia, cînd ţara, cea de-a doua în ordinea sărăciei în Europa, trebuie să aplice şi măsurile de austeritate impuse de criză. Tocmai în această situaţie, în capul politicienilor se rotesc doar două vocabule : eu, eu, eu, al meu, al meu, al meu, scrie autoarea articolului, Alice Bota. Consecinţele acestei vrăjmăşii sunt deja grave: societatea care după 1989 şi aşa nu a prea avut încredere în clasa politică este epuizată.Cît depsre clasa politică aceasta s-a evidenţiat pînă acum prin corupţie, prin intrigi şi tranzacţii ilegale, prin modul dur de a practica pokerul politic, prin naţionalism agresiv.
In incheiere, DIE ZEIT recomandă un dialog al partidelor politice româneşti cu colegii lor europeni care pînă acum nu au făcut altceva decît să fie consternaţi. A sosit momentul unui dialog între colegi. Un dialog care nu va fi deloc plăcut. Dar care poate fi tămăduitor, deduce cititorul.
Ziarele nu au pierdut din vedere nici periplul Angelei Merkel dincolo de frontiera de est a Europei, în Republica Moldova, nici dialogul cu preşedintele Franţei, Hollande, şi fireşte, cum se putea altfel, nici interminabila criză a datoriilor şi soarta crudă a Greciei.
