Sfătuiţi de aceşti experţi, politicienii se îndreaptă şi ei către o extremă sau alta a posibilelor măsuri de guvernare. Cel puţin în discurs, pentru că în practică guvernul Boc s-a dovedit cel mai ultraliberal dintre toate, ignorând pur şi simplu economia.
În cele zece luni în care a controlat atât resursele, cât şi politicile economice, guvernul Boc nu a adoptat şi nu a pus în practică nici o singură politică economică. Sfătuiţi exclusiv de FMI – a cărui viziune strict bugetară este impusă de statutul instituţiei – şi ocoliţi de Banca Mondială şi de UE, înclinate către dezvoltare, dar şi către neîncrederea că tocmai dezvoltarea ar interesa autorităţile române în acest an electoral, miniştrii guvernului Boc s-au concentrat pe un singur obiectiv. Să găsească banii necesari pentru ca milioanele de salariaţi şi pensionari să nu devină grosul armatei electorale anti-băsesciene. Şi-au atins acest obiectiv doar parţial şi cu nişte costuri imense, pe care care tot salariaţii şi pensionarii le vor plăti, dar după alegeri.
Pe acest fundal şi-au precizat şi candidaţii la preşedinţie poziţiile. Aşezându-se, surprinzător, împotriva trendului general al opiniei publice, preşedintele Traian Băsescu a ales să ignore problematica economică şi să se ocupe aproape exclusiv de cea politică. De aceea avem un referendum despre Parlamentul unicameral şi nu avem unul despre, de exemplu, autostrăzi sau modernizarea agriculturii.
Exemplul său a fost urmat şi de Sorin Oprescu, a cărui ciudăţenie de strategie constă în a fi promotorul unei guvernări tehnocrate, însă fără a avea cea mai mică pretenţie de a şti ce anume va face aceasta. Drept care, mă gândesc eu, o să-i fie greu să-şi aleagă tehnocraţii.
Liberalul Crin Antonescu este – mai degrabă prin vocea partidului său decât prin cea proprie – susţinătorul unei retrageri a statului din economie, dar conţinutul lozincii este neclar. Dacă prin asta înţelege reducerea cheltuielilor inutile ale statului, toată lumea – inclusiv Emil Boc – va fi de acord cu el, cu condiţia să precizeze care anume sunt acestea. Căci fosta guvernare liberală a fost principalul artizan al creşterii acestor cheltuieli, de la salariile speciale ale vârfurilor administraţiei şi pensiile “nesimţite” şi până la aşa-numitele “investiţii guvernamentale”, ce au constat în automobile de lux pentru demnitari, mobilier, televizoare şi computere pentru funcţionari şi mult mai puţine fonduri pentru şcoli, spitale şi drumuri.
În sfârşit, Mircea Geoană, urmând tradiţia PSD, pare a fi singurul promotor al intervenţiei statului pe piaţă prin investiţii masive în infrastructură, agricultură şi industrie. Dar şi el are aici o problemă, pe care o împarte cu ceilalţi candidaţi. În jurul unui asemenea program economic îi va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să construiască o majoritate parlamentară şi, prin asta, o guvernare. Or, tocmai acest lucru îl aşteaptă – deopotrivă – şi populaţia, şi investitorii.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR.
