În toamna lui 2008, preşedintele Traian Băsescu a ignorat avertismentul transmis de agenţiile internaţionale care, în numai câteva săptămâni, au degradat ratingul României pe piaţa internaţională de la “recomandabil pentru investiţii” la “riscant pentru investiţii”. Atunci, specialişti şi politicieni români deopotrivă au acuzat agenţiile de rating atât de incompetenţă – tocmai eşuaseră în previzionarea marii crize financiare mondiale -, cât şi de rea-voinţă faţă de România. Ceea ce au ignorat nepermis a fost influenţa reală pe care acestea o aveau faţă de investitorii potenţiali în puţin cunoscuta şi instabila combinaţie de politică şi economie din România.
Acum, imediat după anunţarea câştigării alegerilor de către Traian Băsescu, indicatorii de pe piaţa financiară internaţională referitori la România au înregistrat o scădere de aproape 8%. Este un semnal negativ, care trebuie luat foarte serios în calcul. El poate fi mai important chiar decât zvonurile despre amânarea celei de a treia tranşe a împrumutului FMI. Căci, dacă lipsa banilor de la FMI poate periclita, în cazul unui guvern cu o gestiune financiară confuză, plata pensiilor şi a salariilor bugetarilor, înrăutăţirea poziţiei financiare internaţionale a ţării poate periclita întreaga economie şi, în consecinţă, întreaga societate, cu politicieni cu tot. Noua conducere politică a României – cea care se construieşte în aceste zile pe coridoarele de la Cotroceni şi din Parlament – ar trebui să fie foarte atentă la aceste semnale şi la semnificaţia lor dacă doreşte să îşi termine în bune condiţii mandatul.
Căci soarta României în următorii ani este strict dependentă de aporturile de capital din străinătate. Iar ele sunt strict dependente de oferta politică. La rândul ei, oferta politică are cel puţin trei componente majore. Cea mai importantă este existenţa unui proiect naţional de dezvoltare, ceea ce pentru investitori înseamnă politici publice ferme de investiţii guvernamentale şi stabilitate legislativă faţă de domenii clar definite ale economiei. Pot fi oricare, de la construcţii sau turism la automobile sau energie. Dar trebuie să existe şi, deocamdată, ele nu există. A doua componentă este stabilitatea conducerii politice şi administrative. Investitorii au nevoie de parteneri stabili atât în guvernarea centrală, cât şi în administraţie şi în guvernarea locală. Iar a treia condiţie este transparenţa. Toate acestea depind de modul în care Traian Băsescu rezolvă ecuaţia politică a noii guvernări. De capacitatea sa de a construi o nouă majoritate parlamentară transparentă şi stabilă, nu bazată pe voturi obţinute ocult pentru investirea guvernului. Dar simpla investire nu este suficientă. Mai este necesară şi unificarea voinţei acestei noi majorităţi parlamentare în jurul unor proiecte economice, de asemenea clare, stabile şi transparente. În situaţia în care orice iniţiativă guvernamentală riscă să fie distorsionată sau respinsă, fie de Parlament, fie de Curtea Constituţională, fie de alte instanţe, niciun investitor nu-şi va risca banii în România. Nici măcar cei români. Nici măcar clienţii puterii. Dar, deocamdată, Traian Băsescu pare mai preocupat de schimbarea instituţiilor politice, decât de proiecte de relansare economică. Iar scurta istorie a guvernării conduse de PDL (guvernul Boc), cu uriaşa discrepanţă dintre declaraţii, pe de o parte, şi dintre cei 40 de km de autostradă, programul “Prima Casă” şi gestionarea creditelor externe, pe de altă parte, este cel mai bun argument în favoarea lipsei nu doar a viziunii, dar şi a interesului pentru economie.
Viitorul ţării depinde, deci, de modul în care Traian Băsescu rezolvă criza politică. Dacă va construi noua guvernare în jurul unui program despre cum se distribuie puterea între partide, instituţii ale statului, clienţi politici şi prieteni personali, România va trebui să trăiască din propagandă. Dacă reuşeşte să o construiască în jurul unui program de dezvoltare, iar acesta este şi realist şi bine gestionat, s-ar putea să avem o şansă de relansare. Decizia care i-a fost încredinţată prin mecanismul alegerilor este atât de mare, de gravă şi de nouă, încât nici el, nici cei din jurul său nu par pregătiţi să îi facă faţă. Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că va alege alternativa corectă.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR.
