Traian Băsescu a mai încercat această schimbare la faţă atunci când a impus guvernarea PDL-PSD, dar a eşuat. În parte, din cauza erorii politice grave de a nu pune în faţa noii coaliţii guvernamentale problema esenţială a candidaţilor la preşedinţie. În al doilea rând, din cauza incapacităţii guvernului Boc de a gestiona criza financiară şi economică. Începând cu luna mai 2009, finanţele şi economia au încetat de a mai fi o prioritate a politicii româneşti, concentrată aproape în exclusivitate asupra campaniei prezidenţiale. O campanie în care Traian Băsescu a trebuit (sau a ales) să cedeze poziţia de reprezentant al agendei politice reale a populaţiei – locuri de muncă, salarii, pensii, preţuri, investiţii etc. – celor doi principali adversari ai săi şi să se lupte să impună electoratului, prin intermediul mass-media, o listă de pseudopriorităţi care, sub eticheta de “reformă a statului”, conţinea mai ales răzbunări, intrigi, lupte împotriva unor duşmani imaginari şi scandaluri fără semnificaţie politică reală. Rezultatul a fost nu doar o scădere dramatică a susţinerii sale politice, care depăşea 60% în ianuarie 2009 şi s-a redus la doar circa 30% în noiembrie, ci a condus la situaţia extrem de dificilă în care se află astăzi. Ales preşedinte cu o diferenţă infimă şi contestată, în urma unei campanii în care şi-a asumat angajamente care, dacă ar fi respectate, ar agrava criza politică, ar prelungi criza economică şi ar declanşa crize sociale inacceptabile, ajuns în poziţia de a lua singur toate deciziile majore, de la reducerea cheltuielilor bugetare la atragerea investiţiilor şi la cotituri importante în politica externă, Traian Băsescu este nevoit acum să facă o schimbare la faţă radicală, de care este conştient, pentru care este insuficient pregătit şi, mai ales, nu dispune de sprijin.
Cel mai important obstacol pe care trebuie să îl depăşească este chiar PDL, partidul care s-a luptat eroic pentru el în campanie şi care acum îşi cere răsplata. Dar tocmai răsplătirea PDL este reţeta sigură de eşec. Aici, se află în contradicţie logica internă a politicii şi cea a campaniei. Cea de-a doua îi impune să îl menţină pe Emil Boc premier – PDL deja a cerut asta -, iar pe “greii partidului” în fotolii ministeriale, dar logica internă a politicii îi cere să construiască un guvern nou, condus de un premier credibil atât în ţară, cât şi în străinătate. Tot această logică a campaniei îi impune să-i recompenseze pe “dezertorii” din Opoziţie nu numai cu medalii şi grade de generali în rezervă, ci şi cu poziţii de putere în noua guvernare, dar logica internă a politicii îi cere să-i abandoneze. Aceeaşi logică a campaniei îi cere un guvern slab, susţinut de Parlament, şi continuarea luptei cu acesta, în vreme ce logica internă a politicii îi cere îmbunătăţirea rapidă şi radicală a relaţiei cu Parlamentul. De asemenea, această logică a campaniei îi mai cere continuarea atacurilor, de data aceasta decisive, la adresa mogulilor, a oligarhilor şi a tuturor adversarilor săi personali, dar logica internă a politicii îi cere reconcilierea cu întreprinzătorii, cu băncile, cu investitorii străini şi chiar cu Rusia. Traian Băsescu şi-a dorit mult victoria în alegerile prezidenţiale şi, folosind toate mijloacele posibile, a obţinut-o. Dar nu s-a gândit că victoria îl aduce într-o poziţie mai dificilă decât înfrângerea. Acum, are în braţe toate problemele României, o uriaşă responsabilitate, resurse minime, pe nimeni care să îl ajute şi mulţi care îl încurcă. Şi în interior, şi în afară. Se poate baza doar pe speranţa că adversarii vor continua să greşească şi că, la fel ca în cazul Greciei sau al Kosovo, partenerii noştri externi ne vor arunca un colac de salvare, nu de dragul nostru, ci de dragul lor. A obţinut o victorie a la Pirrhus, pe care este nevoit să o valorifice.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR.
