Este un moment-cheie, pentru că este momentul celei mai importante erori comise de preşedintele Traian Băsescu: a abandonat guvernarea ţării în folosul guvernării realegerii sale ca preşedinte. La sfârşitul anului 2004, PSD, care guvernase bine, a pierdut o bună parte din avantajul electoral pe care şi-l asigurase, pentru că, în acelaşi timp, guvernase şi în folosul liderilor săi şi al clientelei economice şi administrative a acestora.
Traian Băsescu a ajuns preşedintele României tocmai pentru că promitea, credibil, o guvernare îndreptată spre eliminarea acestui dublu obiectiv al puterii. În mai 2007, Traian Băsescu a obţinut o victorie covârşitoare împotriva partidelor parlamentare, deşi abuzase de atributele prezidenţiale, pentru că suferinţele parlamentarilor sunt neinteresante pentru electorat, iar purtătorul “bunei guvernări” era, în ochii populaţiei, preşedintele şi nu Parlamentul. În decembrie 2008, Traian Băsescu părea să confirme această poziţie, construind coaliţia de guvernare PDL-PSD şi, în consecinţă, susţinerea sa electorală a ajuns din nou să depăşească 50%.
Au urmat zece luni în care a infirmat, de fiecare dată tot mai grav, convingerea populaţiei că îşi face, totuşi, datoria de preşedinte, chiar dacă mai utilizează şi în folos propriu prestigiul şi influenţa funcţiei pe care o ocupă. Nu ştiu cum de s-a convins Traian Băsescu că, pentru a câştiga alegerile prezidenţiale, trebuie să preia controlul absolut al guvernării şi să folosească guvernarea ca principalul său agent electoral. Dar ofensiva politică pe care şi-a planificat-o pentru septembrie-octombrie a urmărit tocmai acest obiectiv. Şi cu cât rezistenţa pe care a întâmpinat-o a fost mai mare, cu cât eforturile sale au fost mai mari şi greu de disimulat, cu atât devenea obiectivul mai evident pentru opinia publică.
Acum, Traian Băsescu se află din nou în faţa unui conflict major cu Parlamentul, ca în mai 2007, dar de data asta poziţiile sunt inversate, aşa cum inversă este şi atitudinea opiniei publice. Eliminarea PSD de la guvernare a fost o eroare, care l-a adus în situaţia de a avea la dispoziţie doar mutări forţate. A trebuit să accepte un guvern format doar din jumătatea pedelistă a guvernului, pentru că nu putea trece prin Parlament un guvern exclusiv PD-L. A trebuit să respingă propunerea majorităţii parlamentare pentru premierul Johannis, pentru că ar fi însemnat să accepte un guvern fără PD-L. Iar acum trebuie să forţeze respingerea propunerilor sale pentru un nou guvern, căci singura şansă care i-a mai rămas este ca jumătatea de guvern Boc să rămână în dublele fotolii parlamentare până în ziua alegerilor. Dar, în felul acesta îşi pierde susţinerea electorală, deoarece înseamnă să sacrifice guvernarea, adică electoratul, pentru a forţa realegerea.
Iată cea mai bună ocazie pentru ca alianţa parlamentară a celor trei contracandidaţi să dovedească că ei fac ceea ce este normal – asigură o guvernare a ţării independentă de alegeri şi chiar de viitorul lor câştigător. Având majoritatea parlamentară stabilă, alianţa îşi poate continua guvernarea indiferent de cine va fi viitorul preşedinte. Exact ceea ce doreşte şi electoratul.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR
