Cele 17 ţări din zona euro nu prea se potrivesc în aceeaşi uniune monetară, fapt subliniat de problemele scoase la suprafaţă de criza datoriilor de stat, se arată într-o analiză Wall Street Journal (WSJ).
Multe dintre aceste probleme reprezintă principalele defecte ale zonei euro semnalate de economişti, precum diferenţele de ciclu economic, de limbă şi limbaj, de legislaţie şi competitivtate. Toate acestea pot face costurile şi dezavantajele unei monede unice mai scumpe decât beneficiile.
Defectele însă nu trebuie să fie fatale, iar criza a creat o urgenţă pentru reforme care ar putea face uniunea monetară mai viabilă.
Printre sugestiile economiştilor se numără o nouă legislaţie privind cheltuielile guvernamentale, supravegherea unificată a sistemului bancar şi un fond mai bogat pentru situaţii de criză financiară, toate acestea necesitând însă sacrificii de autonomie din partea guvernelor ţărilor membre UE.
„Dacă Europa învaţă aceste lecţii, atunci moneda euro va ieşi mai puternică din criză”, a declarat Barry Eichengreen, economist la University of California, Berkeley.
Uniunile monetare promit membrilor mai multă prosperitate, datorită simplificării tranzacţiilor, comerţului şi investiţiilor internaţionale. Împărtăşirea aceleaiaşi monede impune însă ţărilor să renunţe la politicile monetare independente, ceea ce poate fi o problemă dacă o economie are nevoie de măsuri de stimulare pentru creştere în timp ce o alta se supraîncălzeşte.
Încă din anii ’60, economişti reputaţi, în frunte cu Robert Mundell, cunoscut ca „tatăl euro”, au încercat să-şi dea seama dacă beneficiile unei monede unice sunt mai mari decât costurile.
A rezultat o teorite a „zonei monetare optime”, care se reduce la câteva teste. Ciclurile economice ale ţărilor care folosesc aceeaşi monedă ar trebui să fie aproximativ sincronizate. Angajaţii ar trebui să circule liber în interiorul zonei pentru a estompa dezechilibrele cererii de forţă de muncă. Salariile şi preţurile ar trebui să fie flexibile, pentru ca diferenţele de competitivitate să poată fi corectate.
În cazul în care oricare dintre aceste trei criterii nu este îndeplinit, ţările respective ar trebui să poată compensa prin împărtăşirea resurselor fiscale, similar cu modul în care transferurile federale şi reducerile temporare de taxe ajută la ştergerea disparităţilor economice dintre statele americane.
La lansarea zonei euro în anii ’90, fondatorii au ignorat în mare măsură aceasăt teorie. Ei au sperat că moneda euro va sincroniza economiile şi au încercat să impună un control strict asupra politicilor fiscale ale guvernelor membre. Într-o anumită măsură, speranţele lor au fost justificate: corelarea creşterii între Germania şi alte economii din zona euro a crescut puternic de la adoptarea monedei euro.
Ultimul deceniu a expus însă deficienţele zonei euro ca zonă monetară optimă.
Spre exemplu, ascensiunea Chinei ca mare producător global a împins economiile zonei euro în direcţii diferite. Germania, care furniza Chinei instrumentele automatizate de mare precizie necesare pentru producţie, a trecut printr-un boom al exporturilor.
În acelaşi timp, ţările care s-au concentrat pe producţie de tip low-cost, precum Spania şi Portugalia, au dezvoltat deficite comerciale uriaşe, în mare parte pentru că nu au putut reduce salariile suficient de rapid încât să rămână competitive. În consecinţă, au împrumutat masiv bani pentru a acoperi deficitul dintre consum şi producţie, fapt care contibuie la problemele actuale.
Absenţa supravegherii bancare unificate la nivelul zonei euro a creat şi o problemă pe care teoreticienii ultimelor decenii nu au reuşit să o anticipeze. Regulile relaxate de credit au permis băncilor din Irlanda, Germania şi alte ţări să acumuleze volume imense de active riscante, de la ipoteci la obligaţini emise de guverne precum cel al Greciei. Costul salvării acestor bănci de la colaps în urma crizei financiare din 2008 s-a dovedit o povară aproape imposibil de suportat pentru finanţele publice din Irlanda şi a promovat problemele Greciei de la o criză locală la statutul de ameninţare pentru întregul sistem.
Oficialii europeni au început deja să implementeze reforme, precum o autoritate bancară europeană, controlul mai dur al finanţelor guvernamentale, un fond „bogat” care poate acorda împrumuturi de urgenţă către ţările care au probleme financiare, şi monitorizarea atentă a deficitelor comerciale şi a competitivităţii.
Economiştii consideră însă că se poate face mai mult. Ţările ar trebui să aibă o siguranţă financiară pentru momentele în care economiile locale se desincronizează de restul zonei euro, după modelul transferurilor federale din SUA.
O autoritate fiscală „mai centralizată”, soluţie susţinută săptămâna trecută de preşedintele Băncii Centrale Europene Jean-Claude Trichet, nu pare fezabilă politic pe fondul reticenţei contribuabililor germani de a interveni financiar în „bailout-ul” altor ţări.
Eichengreen consideră că un prim pas pozitiv ar fi înfiinţarea unui fond de urgenţă cu mult mai mare decât cel Mecanismul European de Stabilitate de 500 miliarde euro. O legislaţie fiscală la nivelul întregii zone euro ar permite guvernelor să cheltuiască mai mult în vremuri tulburi, atâta timp cât demonstrează că pot economisi în perioade de prosperitate, consideră economistul Harvard University Jeffrey Frankel.
Totodată, creditaţii şi creditorii au nevoie de stimulente pentru un comportament ma iresponsabil. Reglementări unificate de limitare a creditării bancare ar reprezenta un pas important către acest obiectiv. Frankel sugerează ca BCE să înceteze să mai accepte obligaţiunile unei ţări drept colateral dacă deficitul bugetar sau datoria publică ale statului respectiv depăşesc un anumit nivel. Un astfel de mecanism ar elimina influenţele politice şi ar impune guvernelor mai multă disciplină.
